Dr. Cătălina Chelcu, consultant istoric, în cadrul proiectului CALL07-13, ART-DENTIFY YOURSELF – Integrare Unitară prin Bariere Identitare Rome Eliminate în Regiunea Nord-Est
ROMII – ISTORIA SAU ISTORIILE LOR?
Trecutul romilor rămâne un tărâm greu de cuprins într-o singură carte şi asta în ciuda efortului, separat sau conjugat, al istoricilor, sociologilor, antropologilor şi lingviştilor de a-i descoperi şi de a-i înfăţişa unui public tot mai interesat de cunoaşterea subiectului. Cu toate că bibliografia, mai ales în ultimele 2-3 decenii, tinde să devină copleşitoare ca volum, atât în România, cât mai ales în străinătate, încă se păstrează incertitudinile originilor şi traseului ajungerii romilor în Europa. În pofida acestui fapt, există un mare câştig în urma efortului susţinut de cunoaştere, fiindcă an de an se adaugă nuanţe, care arată complexitatea destinului acestui grup etnic, de la o perioadă istorică la alta şi de la o regiune la alta. Din acest motiv, este tot mai evident pentru privitorul avizat că nu putem vorbi despre o singură istorie a romilor, ci mai curând despre istorii ale romilor, ca despre trecutul şi prezentul unei populaţii foarte diverse prin răspândirea şi obiceiurile ei, iar textele următoare şi instrumentele acestui muzeu virtual ne vor dezvălui această varietate.
DEPARTE: CĂUTÂND LOCUL DE ORIGINE
Revenind la originea romilor, nimeni, fie istoric, antropolog sau lingvist, iar, mai nou, recurgând chiar şi la metodele analizei genetice, nu a putut până în prezent enunţa originea precisă a romilor. Anterior utilizării metodelor moderne de cunoaştere, popoarele cu care s-au intersectat romii pe parcursul istoriei lor europene, inclusiv românii, le-au oferit origini fanteziste şi mitice. În acest fel au ajuns romii să fie socotiţi în unele culturi urmaşi ai vechilor egipteni sau chiar ai atlanţilor din legendara Atlantidă, apoi ai unuia din fiii lui Noe ori ai unui trib al poporului lui Israel, uitat în Egipt, după Exodul biblic.
Legendele au început să lase loc explicaţiilor ştiinţifice abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, iar între primele încercări de a elucida originea romilor se află studiile lingvistice prin care s-au observat asemănări între limba romani şi unele dialecte din India, apropiate de sanscrită. Aceste prime descoperiri ştiinţifice au fost ulterior confirmate şi consolidate, devenind unanim acceptat că originea indiană a romilor este dificil de contestat, fără, încă, a se putea localiza o regiune precisă din India din care ei şi-au început periplul către Europa şi, apoi, spre întreaga lume. Din cauza lipsei unei culturi scrise, romii nu au conservat memoria originii lor indiene, fiindcă memoria orală este, mai degrabă, una familială, restrânsă în spaţiu şi, mai ales, în timp, limitată la maxim 5 generaţii.
Tot din lipsa unor mărturii scrise, momentul declanşării procesului lor de migraţie nu poate fi stabilit cu precizie, de aceea evaluarea informaţiilor cunoscute până în prezent plasează momentul între secolele VIII şi X. Necunoscând începuturile migrației și nici motivul deplasării lor, acestea nu pot fi identificate, ipotezele variind între specificul cultural al nomadismului, până la cauze economice sau persecuţii pe care le-ar fi suferit în locul de pornire.
Periplul lor început în India s-a îndreptat mai întâi către Persia, iar lingvistica a adus, încă o dată, suficiente dovezi că aflarea lor acolo a fost de durată, în secolul X, aşa explicându-se numărul mare de cuvinte persane păstrate în limba romani. Următoarea etapă pe calea migraţiei a fost Armenia, aşa cum o dovedeşte atât vocabularul, cât şi, după unii specialişti, chiar modul de pronunţie a cuvintelor în limba romani.
O hartă a migraţiei romilor spre Europa[1].
Din Armenia, în secolul XI, sub presiunea tulburărilor provocate în vechiul regat armean de atacurile turcilor selgiucizi, romii se vor deplasa inima Asiei Mici, în teritoriile controlate în acel moment de Imperiul Bizantin. Anatolia, unde astăzi se întinde în mare parte Turcia, la începutul mileniului II era un spaţiu al culturii creştin-ortodoxe şi greceşti, iradiind dinspre Constantinopol.
Din acel moment încep să circule în spaţiul bizantin, înaintând din Asia Mică spre Peninsula Balcanică, acolo unde începând din secolul al XIV-lea prezenţa lor este clar atestată. Între primele menţiuni certe ale în Balcani datează din 1348, în Serbia, ca meşteri la o mănăstire din regiunea Kosovo, apoi în Ragusa (Dubrovnic), oraş la Marea Adriatică, aflat atunci sub control Veneţian. Probabil în aceeaşi perioadă, în contextul frământărilor provocate de înaintarea otomanilor în Balcani, grupuri de romi au trecut Dunărea, în viitorul spaţiu unde se va forma statul medieval Ţara Românească.
ORIGINEA NUMELUI ŢIGAN
Din aşezarea romilor într-un mediu creştin şi ortodox, de limbă greacă, va apărea primul şi cel mai răspândit nume acordat romilor de-a lungul timpului de către popoarele în preajma cărora s-au aflat. Aşadar, numele de athinganos sau atsinganos este de origine greacă, datând din perioada Imperiului Bizantin al începutului de mileniu II, atunci când, prin felul lor de trai şi mai ales prin practicile religioase/magice, romii au fost consideraţi de către populaţia creştină o sectă, iar numele a ajuns să însemne esenţa modului de raportare a majorităţii creştine la această populaţie considerată păgână, ca fiind atsinganos, adică de neatins, însemnând, în prima accepţiune desprinsă de practicile religioase oficiale, o rătăcire, iar, prin extensie, o populaţie de evitat, de neatins. Să ţinem seamă şi de faptul că distanţarea este reciprocă, fiindcă şi din perspectiva romilor era de evitat contactul apropiat şi amestecul cu neromii/gage. E drept că, tot în creştinism, ei au fost asociaţi, în imaginarul asupra străinilor, nu doar cu figurile profund negative, ci şi cu acelea ale săracilor absoluţi şi cu ale pelerinilor rătăcitori, aşa cum se va întâmpla, după cum vom avea ocazia să vedem, în Centrul şi Apusul Europei.
SOARTA ROMILOR – O REALITATE ÎNTR-O POVESTE
Într-o povestire înregistrată în limba romani numită „Dorinţa”[2] se spune că într-o vreme îndepărtată Dumnezeu s-a arătat pe pământ şi a chemat la El toate popoarele să le împartă daruri, după dorinţa şi firea fiecăruia. Terminase de împărţit totul, când în depărtare a văzut venind trei bărbaţi cu plete negre, care după umblet, încălţări şi straie se cunoştea că erau osteniţi de povara drumului lung. Când i-a întrebat Dumnezeu, aproape dojenindu-i, de ce au ajuns atât de târziu, fiindcă nu a mai rămas nimic de dat, cei trei i-au răspuns cu sfială că sunt romi şi că mai repede nu au putut ajunge din locul foarte îndepărtat unde se porniseră. Ştiindu-i săraci şi văzându-i smeriţi, Creatorul i-a întrebat totuşi cu ce dorinţă au, iar ei au răspuns că vor doar să fie iubiţi de Dumnezeu. Înduioşat de vrerea lor, El le-a promis că aşa va fi, iar drept dovadă le va dărui o limbă frumoasă, plăcerea de a cânta, iar peste toate o ţară minunată şi nemărginită, care va fi locul lor, iar locul acela va fi lumea întreagă.
Este în povestea aceasta experienţa unui popor venit de departe, neîmpărtăşit cu multe daruri materiale, însă iubitor de viaţă şi aflat într-o deja milenară călătorie ce a ajuns să cuprindă întreg pământul, pornind de undeva din India, spre sfârşitul primului mileniu după Hristos şi care a ajuns să se răspândească în întreaga lume, cu mult înainte de a se vorbi despre globalizare.
CINE ESTE MAI BOGAT?
Doi prieteni[3] se numeşte o poveste în limba romani în care doi tineri au pornit în lume pentru a căuta lumina învăţăturii. Unul era bogat, iar celălalt sărac. După un timp de mers li s-a făcut foame şi au oprit să prânzească. Cel bogat a întins o masă îmbelşugată, cu pâine rumenă, cârnaţi, legume şi fructe zemoase, în timp ce săracul a scos din desagă doar un peşte. Au mâncat fiecare ce a avut, mulţumind pentru hrană, iar apoi au pornit mai departe, până spre înserat, când li s-a făcut iarăşi foame. Bogatul a întins acelaşi festin, în timp ce săracul a scos doar oasele peştelui mâncat la prânz. Privind curios către sărac, bogatul îl întreabă de ce mănâncă oasele peştelui. Vesel acesta îi răspunde că mâncatul oaselor de peşte te face mai deştept, primind mai repede înţelepciunea lumii pe care aveau să o descopere pe parcursul călătoriei. Auzind aşa, bogatul îi propune săracului să facă schimb, dându-i cârnaţii, brânza, pâinea şi fructele, în schimbul oaselor. Zis şi făcut, însă după ce bogatul a mâncat cu greu oasele peştelui, i-a spus cu năduf săracului, care părea mulţumit de ospăţul primit în schimb, cu carne, pâine şi legume, că el nu simte că ar fi mai deştept decât înainte de a fi mâncat oasele peştelui.
Răspunsul a venit simplu de la tânărul sărac, anume că totul a fost doar o învăţătură, o experienţă, care deja l-a făcut pe bogat mai deştept, fiindcă va şti de acum înainte că ascuţimea minţii nu stă în ceea ce mănânci, ci în felul cum gândeşti.
Pe lângă tâlcul vădit al acestei poveşti consemnată în limba romani, el poate fi interpretat şi în cheia relaţiei dintre romi şi neromi/gagii. Pe parcursul convieţuirii romilor cu alte popoare, în civilizaţii şi secole diferite, de la aceea persană şi bizantină, până la aceea otomană, românească, maghiară sau occidentală, romii au fost adesea consideraţi inferiori. Bunăoară, statutul lor de robi pe care l-au avut în ţările române i-a aşezat de la început la marginea societăţii. Confruntaţi cu această situaţie, romii şi-au creat, pe parcursul experienţei civilizaţiei lor, instincte şi modalităţi de exprimare care să le anuleze sentimentul de inferioritate faţă de gagii. Dacă prin avere sau statut nu-şi puteau depăşi condiţia, metoda la îndemână a fost pentru ei exprimarea vioiciunii minţii, pe care o exersau şi voiau să o dovedească permanent în relaţiile cu cei care se considerau superiori, privindu-i de la înălţimea averii sau a statutului, aşa cum s-a întâmplat în povestea călătoriei săracului şi a bogatului.
VECHIMEA PREZENŢEI ROMILOR ÎN BALCANI ŞI ÎN ŢĂRILE LOCUITE DE ROMÂNI
În ciuda avansului cunoaşterii, multe detalii ale istoriei romilor rămân controversate, sau au stârnit intense dezbateri, în jurul unor afirmaţii contradictorii. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atunci când scrisul istoriei a ajuns să împrumute instrumentele ştiinţei şi să folosească argumente venite şi dinspre alte domenii, precum lingvistica sau antropologia, s-au dat primele răspunsuri acceptabile pentru originea şi la traseul pe care l-au urmat romii în seculara lor deplasare dinspre Asia către Europa.
În prezent, după ce multe din teoriile de început au devenit certitudini, iar altele au fost îndepărtate ca profund eronate, s-a acceptat că pătrunderea romilor în Europa, prin Peninsula Balcanică, nu s-a făcut în număr mare mai devreme de secolul al XIV-lea. De asemenea, mişcarea lor spre nordul Dunării s‑a produs mai ales spre sfârşitul aceluiaşi secol, în contextul avansului puterii otomane în zonă şi odată cu declinul şi dispariţia statelor creştine, a stăpânirii bizantine şi a ţaratelor sârb şi bulgar, căzute sub stăpânire otomană. Am putea spune că acest ultim val de populaţie migratoare pe care l-a cunoscut Europa dinspre Asia a fost favorizat de avansul turcilor otomani în Peninsula Balcanică. Nu vorbim despre părăsirea în totalitate a Balcanilor de către romi, fiindcă o parte considerabilă a rămas până astăzi să locuiască în ţările de la sud de Dunăre, ci despre o răspândire a lor către zonele locuite de români şi unguri şi apoi, mai departe către cele locuite de germani, apoi în Ţările de Jos, Franţa, Elveţia, Italia şi Ţările Nordice. De asemenea, începând din secolul al XV-lea, o parte a lor se vor răspândi, dinspre Moldova, către posesiunile poloneze din Ucraina, încorporate, mai târziu, în secolul al XVIII-lea de Moscova.
Revenind la primii paşi ai prezenţei lor în Europa, pentru sudul Dunării, în Serbia, o primă atestare poate fi aceea din anul 1348, consemnaţi ca meşteri dependenţi de mănăstirea Prizren, din Kosovo (Achim 1998, p. 18), în următoarele decenii atestarea lor devine tot mai sigură la Ragusa (Dubrovnic), Croaţia de astăzi, aflată atunci sub stăpânire veneţiannă, şi în Bulgaria.
Mai departe, urmând direcţia către miază-noapte, primele atestări scrise ale prezenţei romilor la nord de Dunăre să dateze din ultimele decenii ale veacului al XIV-lea, în Ţara Românească, într-un document din 1385, în Transilvania în jurul anului 1400, iar în Moldova în anul 1428 (Achim 1998, p. 18).
Trebuie să precizăm că primele atestări nu înseamnă începutul prezenţei lor într-un loc, ci doar o certificare a unei realităţi. Oricum, în funcţie de deplasarea lor dinspre sudul Dunării, pusă în contextul înaintării puterii otomane în Balcani, este cert că primele pătrunderi ale romilor în Ţara Românească şi Moldova s-au făcut în jurul anului 1400, mai devreme în Valahia şi mai târziu în Transilvania şi Moldova.
ŢIGANI – ROBI
Robia a fost o practică ce a făcut ca cei doi termeni, ţigan şi rob, să devină sinonimi. Încă de la începutul prezenţei romilor în Ţara Românească şi Moldova li s-a impus statutul de robi. Este situaţia pe care am putea-o considera cel mai mare paradox al istoriei unei etnii a cărei patrie, de peste o mie de ani, a fost întreaga lume, aşa cum în mod plastic o spune povestirea în limba romani numită „Dorinţa”[4].
Rămân şi în prezent, în ciuda nenumăratelor ipoteze, unele adunând argumente solide, întrebări cu răspuns dificil. De ce romilor li s-a impus în ţările române un statut care aproape îi excludea din categoria fiinţelor umane şi îi aşeza mai curând în aceea a unor obiecte dintr-un inventar de avere? Apoi, care au fost motivele care i-au făcut pe voievozii români să menţină o întreagă populaţie într-o stare care era străină perceptelor creştine, mai mult decât atât, să pună o mare parte a robilor sub autoritatea fundaţiilor bisericeşti? În fine, de ce în ciuda circulaţiei ideilor iluministe şi moderne, dezrobirea a venit târziu, abia la mijlocul secolului al XIX-lea?
Primele răspunsuri sunt oferite de context, de mentalităţile şi practicile timpului în care au sosit romii în ţările române, adică într-un ev mediu în care, mai ales în partea de răsărit a Europei, la nordul Mării Negre, se făcea un intens comerţ cu sclavi. Era un negoţ cu fiinţe umane care avea deja tradiţie în acest loc de mii de ani, încă din Antichitatea greco-romană, apoi bizantină şi otomană. Ştim de asemenea, că unele populaţii, precum tătarii, urmaşii mongolilor din Marea Hoardă, stabiliţi în Crimeea şi pe litoralul nordic al Mării Negre, au fost promotorii acelui comerţ, Inclusiv din timpul invaziilor în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, tătarii luau oameni în robie. Aşadar, românii s-au aflat în permanenţă în proximitatea unui spaţiu în care comerţul cu sclavi era familiar, având o lungă tradiţie.
De altfel, primele atestări ale robilor în Moldova nu au fost cele care îi privesc pe „robii ţigani” ci pe „robii tătari”. Mult timp, până spre mijlocul secolului al XV-lea, cele două categorii au apărut în documentele medievale în paralel, fapt ce a provocat confuzii, inclusiv în privinţa direcţie de unde venit romii în ţările române.
În prezent, după minuţioase evaluări a surselor multiple, este deplin lămurit că „robii tătari” nu trebuie asimilaţi cu „robii ţigani”, iar teoria că romii au pătruns în ţările locuite de români prin intermediul invaziei mongole este deplin depăşită, chiar dacă în trecut mari nume ale istoriografiei româneşti, precum M. Kogălniceanu şi N. Iorga au îmbrăţişat-o. Este limpede că romii au venit în ţările române exclusiv dinspre Balcani, însă au ajuns într-un spaţiu în care deja se practica robia.
Dintre toate explicaţiile, poate cele mai plauzibile pentru instituirea şi statornicirea acestei practici ţin, în primă instanţă, de instituirea unei forme de control asupra unei populaţii migratoare, care era percepută de populaţia sedentară cu circumspecţie, ba chiar cu teamă. Potrivit explicaţiei istoricului N. Gonţa, ţiganii, ca şi tătarii sau alte populaţii nesedentarizate şi necreştine, sau superficial creştinate, provocau nelinişte, având în vedere o lungă experienţă anterioară în care acest spaţiu a fost unul din culoarele predilecte ale mişcării populaţiilor migratoare, cele mai multe dintre acelea cu atitudini deloc paşnice. Chiar dacă acest ultim popor migrator sosit în Europa la finalul perioadei marilor migraţii, s-a manifestat atipic, înaintând paşnic, aproape tainic, teama pe care o aveau sedentarii faţă de nomazi era încă acută, iar dacă ne gândim la spaţiul românesc, unde raidurile tătărăşti au urcat până în veacul al XVIII-lea, ameninţarea era încă foarte prezentă.
Apoi, tocmai plasarea multora dintre aceşti „păgâni rătăcitori” sub autoritatea bisericii era văzută ca un mijloc de control suplimentar, pentru ca pe de o parte să prevină dezvoltarea vreunei forme de prozelitism în mijlocul populaţiei locale, iar pe de altă parte era un pas către o mai temeinică creştinare a noilor veniţi. Aşadar, nu întâmplător primele atestări ale romilor în documentele româneşti le avem în legătură cu danii şi stăpâniri acordate unor aşezăminte monahale, anume documentul emis în 1385 de domnul muntean Dan I, pentru mănăstirea Tismana, donând 40 de „sălaşe de ţigani” mănăstirii Vodiţa, apoi documentul din 1428, prin care domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, dăruia mănăstirii Bistriţa 13 „sălaşe de ţigani”. Acestea sunt primele mărturii scrise ale prezenţei romilor în Ţara Românească şi Moldova, iar ele ne indică traseul juridic pe care îl urma înregistrarea prezenţei lor aici, dinspre domn/stat către fundaţii şi particulari.
Acestor explicaţii politice şi confesionale, i se adaugă latura economică (Fraser 2008, p. 69), care a cântărit poate cel mai mult. Includerea romilor în categoria robilor avea pentru puterea care a instituit şi perpetuat acest sistem o raţiune fiscală şi materială, prin acumulare de venituri la vistierie, fie că era domnească, mănăstirească sau boierească şi prin dobândirea unor braţe de muncă, într-o lume premodernă în care demografia era foarte fragilă, din cauza mortalităţii infantile, a bolilor contagioase, războaielor şi foametei.
Odată instituită starea de robie pentru romi, legislaţia care îi privea a devenit tot mai constrângătoare în privinţa raporturilor cu stăpânii, dar şi în legătură cu relaţiile romilor cu populaţia majoritară, interdicţiile fiind clare şi atent urmărite în aplicarea lor, precum aceea a limitării căsătoriilor între romi şi neromi, trecerea de la un stăpân la altul sau fuga peste hotare. Principalele categorii de romi au fost cele care ţineau de jurisdicţia sub care s-au aflat. Robi ai domniei, sau ai statului, pe care îl aveau iniţial toţi romii care pătrundeau în Ţara Românească şi Moldova, apoi robi ai fundaţiilor religioase/mănăstireşti şi robi boiereşti, adică ai persoanelor particulare. În funcţie de aceste trei mari categorii, în timp au existat şi diferenţieri în privinţa ocupaţiilor, locuirii şi modului de viaţă.
DIN BALCANI, PRIN ŢĂRILE ROMÂNE ŞI UNGARIA SPRE OCCIDENT – de la „ţigani” la „egipteni” şi „boemieni”
Între numele date romilor de către popoarele europene îl aflăm, pe lângă acelea larg răspândite, de „ţigani”, adoptat pe filieră grecească, inclusiv în România, şi de acela de „egipteni” şi „boemieni”, folosit în centrul şi apusul continentului. Numele de egipteni (gipsy, gitano) şi boemieni, se leagă de un moment de cotitură în deplasarea romilor dinspre Balcani, Ţările Române şi Ungaria către Centrul şi Apusul Europei într-un moment bine definit, în anii domniei regelui Ungariei şi Boemiei, Sigismund de Luxemburg, care a fost şi împărat al Imperiului Roman de Naţiune Germană. În anii 1417-1418 romii ajunşi în Ungaria au primit din partea lui Sigismund, a cărui reşedinţă imperială era în Boemia (Cehia de astăzi), un salvconduct, adică un paşaport de liberă trecere în tot spaţiul imperiului său, care se întindea de la Marea Adriatică, până la Marea Nordului. Salvconductul imperial conţinea şi o poveste, menită să-i legitimeze şi să-i apere pe beneficiarii săi rătăcitori de abuzurile localnicilor. Mai mult, povestea privită în cheia milosteniei creştine, avea să le ofere romilor protecţie şi ajutor în locurile unde ajungeau.
În descrierea respectivă se spunea că erau veniţi din Egiptul Mic, de unde ar fi fost izgoniţi, mai precis ar fi fost obligaţi să călătorească prin lume timp de 7 ani, pentru a ispăşi vina de a fi părăsit, la un moment-dat, credinţa creştină, revenind la păgânism. Prin această poveste, înscrisă într-un act emis de împăratul german şi rege al Ungariei şi Boemiei, multiplicat apoi şi aflat în mâna tuturor conducătorilor cetelor de romi care s-au răspândit, în doar câţiva ani, după 1417, în tot imperiul şi dincolo de graniţele sale, ajungând în Franţa, Spania şi Angilia, acea populaţie care a stârnit printre localnici încă de la început trăiri contradictorii, de la curiozitate şi milă creştină, până la dispreţ şi represiune, a primit în acel spaţiu central şi vest-european numele de egipteni sau boemieni (Fraser 2008, p. 71-83).
DIVERSITATE ÎNTR-O COMUNITATE
Revenind la romii stabiliţi în Moldova şi Ţara românească şi la categoriile în care au fost împărţiţi după înrobire, în perioada interbelică, atunci când studiile şi şcoala sociologică patronată de Dimitrie Gusti au luat avânt, sociologul Ion Chelcea a întocmit un studiu istoric şi sociologic amplu, cu titlul Ţiganii din România. Monografie etnografică. Cunoştinţele acumulate până atunci, atât în cercetarea din România, cât şi din străinătate, asupra subiectului au fost reunite într-o lucrare care, pe de o parte, îşi păstrează valoarea unor observaţii de teren, însă pe de altă parte, în privinţa concluziilor, este grav tributară curentului eugenist şi xenofob care a întunecat perioada interbelică, recomandând în privinţa unor categorii de romi, în special a acelora nomazi, soluţii precum izolarea în rezervaţii şi sterilizarea.
Confirmând observaţii anterioare, Chelcea deosebea categoriile de romi din România de până la al doilea război mondial după modul de viaţă, anume după ocupaţie, locuinţă, limbă şi comportament social.
Aşadar, trei erau categoriile principale, remarcate şi de alţi observatori ai subiectului. Prima era aceea a romilor sedentarizaţi, numiţi şi vătraşi. Ei aveau ocupaţii diverse, de la fierari, lăcătuşi, salahori, vânzători de flori, spoitori ş.a. Erau familii ce se adunau în jurul unei vetre de foc stabile, într-o locuinţă, oricât de modestă ar fi fost ea.
A doua categorie o constituiau rudarii, care după felul de locuire se situau între cei sedentari şi cei nomazi. În funcţie de ocupaţii li se mai zicea băieşi, iar în Moldova blidari şi lingurari. Drept urmare, mobilitatea rudarilor era mai mare decât a vătraşilor, fiindcă se puteau strămuta periodic în funcţie de nevoile de materii prime pe care le cerea practicarea meşteşugului lor, sau diferite comenzi pentru prestarea muncilor sau fabricarea obiectelor pe care le făceau, le schimbau sau le vindeau. Locuinţa lor era de obicei bordeiul, pe care îl săpau în grabă la marginea vreunei localităţi şi unde locuiau pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat, în funcţie de nevoile de care aminteam.
A treia categorie era aceea a nomazilor, numiţi şi lăieşi. Erau cei mai mobili şi li se mai zicea, în funcţie de ocupaţia pe care o aveau, ciurari, ursari etc. Mobilitatea lor era cea mai mare, motiv pentru care locuiau în corturi, cu toate că, în momentul în care şi-a întocmit Ion Chelcea studiul, observa că o parte a lor trecuseră la viaţa sedentară.
Cele trei categorii, înregistrate încă din evul mediu, de la primele atestări ale prezenţei romilor în spaţiul locuit majoritar de români, s-au deosebit nu doar prin denumire, mobilitate, ocupaţii şi tip de locuire, ci şi prin limbă. Spre exemplu, la nivelul anului 1944, vătraşii se aflau, în majoritate, pe punctul de a-şi pierde limba maternă, iar rudarii şi l-ar fi pierdut complet, vorbind exclusiv în limba română, singurii care îşi păstrau limba erau lăieşii (Chelcea 1944).
ROBIA – PEDEAPSA SUPREMĂ
a. Pedeapsa cu moarte – o excepţie / Pedeapsa cu robia – o normă
În evul mediu și până în timpurile moderne, ce premerg dezrobirea, romii, odată ajunşi la nord de Dunăre, pe teritoriul Principatelor, au fost înregistraţi imediat în categoria robilor domniei. Ulterior, o parte din robii domniei au fost trecuţi sub stăpânirea unor aşezăminte bisericeşti sau a unor boieri. Aşadar, juridic şi administrativ, din perspectiva autorităţii, robii erau domneşti, mănăstireşti şi ai particularilor, categorii care au existat până când mişcarea aboliţionistă a condus spre jumătatea secolului al XIX-lea la dezrobirea ţiganilor.
Studiile punctuale sau monografice despre trecutul romilor din Moldova şi Ţara Românească au dat la iveală detalii esenţiale cu privire la raporturile juridice dintre stăpâni şi robi şi despre normele care reglementau drepturile şi obligaţiile robilor faţă de stăpânii lor. De asemenea s-au adus clarificări referitoare la instanţele judiciare şi procedura de judecată în cazul robilor. Stăpânii, fie domni, mănăstiri sau boieri, au acordat în permanenţă atenţie clarificării situaţiei robilor, făcând-o mai ales din perspectiva valorii pe care o avea un rob pentru stăpân ca parte a inventarului averii, pe care, prin acte solemne, stăpânul, fie domn, egumen, sau boier, îi puteau dona, vinde, cumpăra sau schimba, ca pe orice obiect patrimonial. Aceeaşi atenţie a fost acordată robilor nu doar din perspectivă patrimonială, ci şi în cazul pedepsirii robilor vinovaţi de fapte penale grave (furt, tâlhărie sau omor), care se judecau de către instanţele administrative, depăşind astfel competenţele juzilor şi mai târziu a bulibaşilor, care aveau doar atribuţii în privinţa reglării diferendelor minore, între membrii comunităţii.
Urmărind o serie lungă de documente cu caracter juridic referitoare la felul cum au fost judecate cazurile penale grave în care au fost implicaţi robii ţigani, cele mai multe surse documentare dovedesc faptul că robii pasibili de pedeapsa cu moarte puteau fi răscumpăraţi de către stăpânii lor, fie că acela era domnul țării, egumenul unei mănăstiri sau boier. Când aceștia nu puteau sau nu voiau să repare prejudiciul cauzat prin fapta comisă, robii intrau în stăpânirea părţii lezate, ca despăgubire, sau, în caz de omor, erau daţi în schimbul celor ucişi. Această procedură judiciară era numită în epocă „plata capului”, adică cel învinuit de comiterea unui furt, a unei tâlhării (adică un furt însoțit de amenințări sau violență asupra victimei) sau a unui omor, își putea răscumpăra vina prin achitarea unor despăgubiri materiale către familia victimei, în cazurile de ucidere, sau a celui păgubit, în cazuri de tâlhărie sau furt (numite în documentele epocii „bucatelor păgubaşilor”) şi a amenzii penale către domnie (care purta numele de „gloabă”). Toate acestea, urmărite într-un bogat material documentar care s-a păstrat în arhive, ne arată recurgerea destul de rară la aplicarea pedepsei capitale în cazul robilor, ca ecou al unei indulgenţe creştine, dar mai ales ca dovadă a valorii patrimoniale pe care robii o aveau.
Oricum, recurgerea în rare cazuri la aplicarea pedepsei cu moarte în cazul robilor poate fi interpretată, din perspectivă creştină, în sensul că însăşi starea de rob era o pedeapsă, pe care un suflet, care era de obicei creştinat, era obligat să o suporte atât pentru el, cât şi pentru urmaşii săi.
b. Exemple din secolul al XVII-lea din Moldova – rămânerea în viaţă, în stare de robie
Actele cu caracter penal ocupă, în fondul documentar al Moldovei, un loc limitat între cele scrise. Majoritatea documentelor păstrate, care menționează comiterea de infracțiuni grave, ce trebuiau pedepsite de către autoritatea cu cea mai înaltă competență în stat, adică domnul țării și în care părţile implicate se împăcau prin „plata capului”, au fost emise în urma acţiunilor juridice cu caracter civil (vânzări de sate, reconfirmări a dreptului de stăpânire a unei moșii etc.). Rareori în astfel de documente sunt amintite situații când vinovaţii, neavând cu ce să se răscumpere, erau condamnaţi la moarte. O explicație ar fi că, în cazurile de natură penală, plângerile şi procedura de judecată erau, de cele mai multe ori, orale. Ca urmare, răscumpărarea vinei (compoziția, în limbajul juridic modern), practică întâlnită în spaţiul larg al medievalităţii europene centrale şi de răsărit, este cel mai des întâlnită în documente.
Documente inedite, care ies la iveală în urma unor investigaţii arhivistice, confirmă această realitate istorică, aducând în plus detalii ce întregesc imaginea justiţiei medievale şi premoderne privitoare la robii ţigani.
Supunem atenţiei câteva documente emise între anii 1655 şi 1670 (aflate la Arhivele Naționale Iași), care se referă la soluţionarea faptelor de omor şi de furt în care au fost implicaţi robii. În primul document, redactat la Iași în limba slavonă, la 17 ianuarie 1655, Gheorghe Ştefan voievod confirma mănăstirii Tazlău stăpânirea asupra ţiganului rob Gavril, care ia locul socrului său, ţiganul mănăstiresc Vasile Nan, pe care îl ucisese. Însă hotărârea judecătorească nu a fost dusă la îndeplinire, chiar dacă porunca executării ei fusese dată hatmanului, în competenţa căruia intrau pricinile privitoare la ţiganii domneşti (Arh. Naţionale Iaşi, M-rea Sf. Sava – Iaşi, XXXV/10).
Patru ani mai târziu, aşa cum reiese din al doilea document (datat 21 februarie 1659), călugării de la Tazlău adresau domnului ţării, la acea dată Gheorghe Ghica, o jalbă în care se arăta că sentinţa nu fusese îndeplinită (Arhivele Naţionale Iaşi, M-rea Sf. Sava – Iaşi, XVIII/5).
În cel de-al treilea document, a cărui redactare s-a făcut în anul 1662 (fără a se cunoaște data de zi și de lună), se arată că Iorest, egumenul mănăstirii Bistriţa, trimitea la mănăstirea Secu pe popa Gheorghie pentru a cere lămuriri cu privire la situaţia juridică a două roabe ţigănci, anume Mintă şi Iaşana, şi a copiilor lor. Egumenul Paisie de la Secu îşi apăra dreptul de stăpânire asupra celor două roabe, apelând la mărturia unor călugări bătrâni, potrivit cărora niște robi ţigani ai mănăstirii Bistriţa furaseră în trecut doi cai de la Mitrofan, episcopul de Roman, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. Cei care i-au prins au fost oameni ai mănăstirii Secu, care i-au dus pe făptaşi înaintea dregătorului domnesc delegat să-i judece pentru fapta de furt, anume Nestor Ureche mare vornic, fiindu-le rânduită spânzurătoarea. Potrivit lui Paisie, cele două ţigănci au intrat în stăpânirea mănăstirii Secu în urma schimbului făcut între cele două aşezăminte bisericeşti, intermediat chiar de ctitorul ei, prin care, după răscumpărarea vinei prin plata capului, ţiganii vinovaţi rămâneau robi ai Bistriţei. Mirarea lui Paisie a izvorât ca urmare a punerii la îndoială a stăpânirii asupra celor două roabe, pentru că „până acmu n-am avut nice o nevoie, nice o trébare de nimerele” (Arhivele Naţionale Iaşi, M-rea Sf. Sava – Iaşi, XXXI/25).
Odată intrați pe teritoriul ţării, ţiganii treceau de drept în stăpânirea domnului, care îi puteau dona sau vinde mănăstirilor şi boierilor. O cale de ieşire din robie a fost eliberarea lor de către stăpâni prin testament. Al patrulea document propus, scris la 26 octombrie 1670, constituie un astfel de exemplu, anume acela al ţiganului Motoiu, fiul lui Toader zlătar care, împreună cu familia sa – ca urmare a dorinţei lui Ioanichie, egumenul mănăstirii Sf. Sava din Iaşi –, era slobozit (eliberat) prin diata acestuia. Însă, dovedit de o infracţiune ce l-ar fi costat viaţa, el a reintrat în dependenţa aceluiaşi lăcaş şi aceasta s-a petrecut chiar repede, în timpul egumenului Samoil, succesorul lui Ioanichie, ca urmare a răscumpărării sale de către călugării mănăstirii: „[…] ce n-am avut unde năzui, ce am năzuit la sfenţiia sa egumenul Samoil de m-au plătit capu, ca să fiu dirept rob şi şărbu eu şi cu femeia mea, cu Măriia, şi cu copiii mei”. Pentru comportamentul lui s-a pus garant fratele său, Vasile, răspunderea morală a celui din urmă asumându-şi-o juzii de ţigani Driul şi Târşea.
Cele patru surse documentare întăresc ideea potrivit căreia ţiganii robi vinovaţi de fapte penale grave erau răscumpăraţi de stăpânul lor sau intrau în dependenţa părţii prejudiciate, suprimându-se, precum în multe situaţii în care făptuitorii erau oameni liberi, pedeapsa capitală (Arhivele Naţionale Iaşi, M-rea Sf. Sava – Iaşi, XXXV/27).
O POVESTE DESPRE DEZROBIRE
Gheorghe Sion a pus la începutul Suvenirelor sale (o cronică a vieţii ieşene din urmă cu mai bine de un veac şi jumătate) întâmplarea care l-ar fi făcut pe vodă Grigore Alexandru Ghica să urgenteze eliberarea robilor particulari, la sfârşitul anului 1855. Povestitorul ne încredinţează că amintirea este demnă de crezare, fiind culeasă de el, la prima mână, de la Maria Ţiganca, mama lui Dincă, eroul tragediei.
Pentru a nu rostogoli întreaga povestire, o vom reda în puţine cuvinte.
În decorul unei mari case boiereşti din Iaşi, anume actualul Palat al Copiilor de la Fundaţie, trăiau stăpânii ei, Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi Pulheria, născută Beldiman. Cu toate că nu aveau copii, cei doi soţi nu locuiau niciodată singuri în casa ridicată pe la 1840. Nu ar fi fost nicidecum boiereşte, fiindcă pentru fiecare gest, de la trezire şi până la culcare, se cuvenea ca boierii să fie însoţiţi. Aşadar, casa de la poalele Dealului Copoului, la marginea Podului Verde se afla într-o necontenită mişcare a slujitorilor, robilor, comisionarilor, rudelor scăpătate, prietenilor adevăraţi sau închipuiţi şi a multor feţe de pripas, fiind considerată una din casele deschise ale Iaşului.
Boierul, din pricina leneşei mişcări a sângelui într-un trup trecut de 40 de ani, socotit deja bătrân în acele vremuri, simţea o durere surdă de picioare. Pentru încălzirea călcâielor, într-o ţară în care primăvara vine mai târziu, iar SPA-uri nu se întâlneau pe toate drumurile, conului Dimitrie i-a fost recomandată pentru alinarea suferinţei o tânără ţigancă, Maria. Diagnosticul: l-au învăluit păcatele bătrâneţii, o boală care acum se numeşte criza vârstei de mijloc. Tainicul tratament s-a întrerupt brusc după ce s-a născut un băiat. Pentru a potoli gura lumii, cucoana Pulheria a îndepărtat-o iute pe Maria din casă. Pe copil însă, numindu-l Dincă, l-a păstrat pe lângă sine, iar la vârsta potrivită l-a trimis la Paris să se facă chef de cuisine. Dincă s-a întors de acolo nu doar cunoscător în arta bucătăriei franţuzeşti, ci însoţit şi de o franţuzoaică, de care se îndrăgostise, dar căreia nu-i mărturisise starea în care se afla, de frica despărţirii. După ce adevărul a ieşit la iveală, franţuzoaica, dezamăgită şi disperată, i-a cerut lui Dincă să se reîntoarcă împreună la Paris, lucru imposibil în lipsa unui act de eliberare din robie. În ciuda rugăminţilor, cucoana Pulheria nu a vrut nicicum să se despartă de Dincă, fiindcă băietu’ îi amintea prea mult la fire şi chip de răposatul Dimitrie Cantacuzino. Nu a înduplecat-o nici măcar stăruinţa nepotului său, domnul Grigore Alexandru Ghica care, pe treptele casei de la Fundaţie, l-a îndemnat pe Dincă să nu-şi piardă speranţa, că poate în vreo câteva zile soarta i se va lumina.
Dincă nu a mai avut însă putere să aştepte. S-a sinucis, nu înainte de a-şi ucide franţuzoaica. Nenorocirea din casa mătuşii sale l-ar fi făcut pe vodă Ghica să urgenteze dezbaterile şi adoptarea legii dezrobirii în luna decembrie din anul 1855.
Dar să fi fost oare povestea întocmai cum ne-a servit-o Sion?
Dimitrie Cantacuzino Paşcanu ocupă un loc central în intrigă. A fost tainicul şi nobilul tată al lui Dincă, iar moartea lui a provocat comportamentul posesiv al Pulheriei, care ar fi făcut din plodul Mariei ţiganca un surogat al bărbatului ei. Ştim acum, dar cu siguranţă cunoştea şi Gheorghe Sion, că Dimitrie Cantacuzino Paşcanu nu a murit înaintea desfiinţării robiei din Moldova (11/23 decembrie 1855), ci mai târziu, probabil nu mult după 30 octombrie 1862, când şi-a redactat ultima variantă a testamentului. Este adevărat că boierul a avut o fire bolnăvicioasă, fapt ce explică, în parte, atitudinea sa retrasă în privinţa ambiţiilor politice. Cu toate că a fost înzestrat prin înrudiri, statut şi avere cu toate ingredientele puterii, chiar şi pentru eventuale pretenţii de domnie, el a rămas la marginea agitaţiei publice de la mijlocul veacului al XIX-lea. A preferat mai mult tihna vieţii la moşie, printre cărţi şi registre de socoteli, alternând cu lungi şederi în străinătate pentru tratamentul de care avea nevoie. Nu a fost însă un pusnic şi nici casa din Iaşi, aflată la capătul de jos al Copoului nu a fost mănăstire. Statutul de mare boier îl păstrai doar dacă ştiai şi puteai să-l etalezi. De aceea, reşedinţa din Iaşi era printre puţinele „case deschise”, iar balurile şi dineurile care se organizau acolo şi al căror master chef a fost poate un Dincă, erau întrecute doar de cele care se dădeau la casa Roznovenilor de pe Uliţa Mare (sediul actual al Primăriei Iaşi). Mai este adevărat că soţii Cantacuzino Paşcanu au fost foarte bogaţi şi că nu au avut copii, că au trăit în armonie împreună şi cu lumea şi au fost generoşi. Din generozitatea lor a fost, printre altele, restaurată biserica Talpalari din Iaşi, necropolă a familiei Cantacuzino, şi au fost zidite bisericile de la Tăuteşti şi de la Popricani, de lângă Iaşi, iar gesturile filantropice au culminat cu întemeierea fundaţiei Sfânta Treime, adică a Spitalului Paşcanu din Tătăraşi.
Aşadar, G. Sion, amestecând tot ce ştia despre o mare casă boierească, despre faptele care se întâmplau uneori în spatele zidurilor unde mişunau necontenit robi şi slujbaşi, despre dramele unor fiinţe socotite „vite vorbitoare” şi despre curentul de emancipare care a cuprins Principatele în prima jumătate a secolului al XIX-lea, l-a născut pe Dincă dintr-o Maria, iar la sfârşit l-a sacrificat pentru a-i elibera pe semenii săi robiţi.
Aşa că, de ce nu, pe master chef Dincă îl putem socoti eroul dezrobirii, în urma unei drame petrecute pe scările casei de la Fundaţie, actualul Palat al Copiilor din Iaşi.
CURENTUL ABOLIŢIONIST ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
Dincolo de poveşti, curentul aboliţionist şi-a făcut loc şi în Principate în paralel cu pătrunderea conceptelor inspirate de idealurile Revoluţiei Franceze de libertate, egalitate şi fraternitate. Ideile liberale au fost transferate în Principate cu tot mai multă coerenţă de generaţia tinerilor şcoliţi în Apusul Europei, care vor deveni activi politic începând din deceniul patru al secolului al XIX-lea. Printre aceştia s-a numărat Mihail Kogălniceanu, care la îndemnul savantului german Alexander von Humboldt a scris o lucrare despre ţigani, publicată în limba franceză cu titlul Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue de Cigains. Intelectuali precum Eufrosin Poteca sau Cezar Boliac, s-au raliat mişcării aboliționiste, cerând domnilor Moldovei şi Munteniei să contribuie la progresul social şi moral al societăţii, în spirit modern şi european, prin renunţarea la o practică medievală, lipsită de umanitate, robia fiind un „lucru vătămător şi barbar”, aşa cum îl numea Eufrosin Poteca. Răspunsul a venit prin eliberarea mai întâi a robilor domneşti şi cei ai mănăstirilor, prin legile din anii 1843, 1844 şi 1847. În cazul robilor particularilor procesul a fost mai îndelungat şi mai dificil, din cauza unei opoziţii puternice la dezrobire venită din partea acelora care considerau că trebuia să li se ofere compensaţii substanţiale pentru a renunţa la ceea ce considerau a fi propria avere moştenită sau dobândită.
Presiunea pentru desfiinţarea robiei în Principate nu a venit însă numai din interior, ci şi din exterior, prin vocile unor călători şi diplomaţi occidentali, care confruntaţi cu o realitate care în Apusul Europei era neconceput la acea vreme au cerut insistent prin presa şi guvernelor din ţările lor să condamne existenţa pe continentul european a unei practici incompatibile cu civilizaţia. Îi putem aminti aici pe elveţianul Emile Kohly de Guggsberg sau pe francezul Félix Colson. Starea în care se aflau romii din Principate în perioada anterioară dezrobirii a fost surprinsă şi de artişti veniţi din Occident, amintindu-i pe Michael Bouquet, care a vizitat Ţările Române în jurul anului 1840 şi, în aceiaşi ani, Auguste Raffet, gravor şi pictor francez care a lăsat cele mai interesant imagini despre romi, precum Bărbierul ţigan în târgul de la Giurgiu şi Familia de ţigani în voiaj din Moldova.
Presiunile venite din interior, dinspre o opinie publică favorabilă modernizării, dar şi din exterior, au făcut ca în cele din urmă, prin legile din 1855 şi 1856, să fie desfiinţată robia în Principate, o practică veche de câteva secole, în urma căreia termenii de ţigan şi rob ajunseseră să fie sinonimi.
DEPORTAREA – O NOUĂ PAGINĂ NEAGRĂ ÎN TRECUTUL ROMILOR DIN ROMÂNIA
Spre sfârşitul perioadei interbelice în România climatul politic a fost influenţat de teoriile şi practicile antisemite şi xenofobe, căutându-se inamici şi vinovaţi pentru diferite „neîmpliniri” ale idealurilor naţiunii române. Între cei suspectaţi că ar fi pus în pericol vigoarea poporului român au fost romii, socotiţi de minţile extremiste ca imposibil de civilizat.
După intrarea României în război de partea puterilor Axei, eliberarea Basarabiei şi preluarea în administrare românească a teritoriului dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, şi mai ales pe fondul dificultăţilor apărute pe frontul din Răsărit s-a luat decizia deportării unor categorii de romi. Oficial 24.617 romi (11.441 nomazi şi 13.176 sedentari) au fost deportaţi dincolo de Nistru, în urma ordinului preşedintelui Consiliului de Miniştri din 22 mai 1942. Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, a cerut să-i fie arătat personal pe hartă planul de evacuare a romilor. Datorită condiţiilor excepţionale în care s-a făcut deportarea, grabei şi regimului confidenţial, numărul real poate fi mai mare decât acela care poate fi socotit pe baza documentelor. Iniţial erau vizaţi romii din zona capitalei şi a oraşelor Piteşti, Ploieşti şi Buzău, dar măsura avea să fie extinsă la toate centrele urbane şi localităţile rurale din ţară pentru romii nomazi, fără excepţie, şi pentru cei sedentari, a căror comportament era considerat de autorităţi antisocial şi parazitar (Radu Ioanid 2019, p. 387-388).
Erau măsurile prin care administraţia din timpul regimului mareşalului Antonescu hotărâse, în acord cu legile rasiale şi curentele ideologice extremiste care marcau gândirea şi politica unei părţi a societăţi, să aplice un tratament de „însănătoşire şi apărare a corpului naţional” prin acţiuni contrare umanităţii, mergând până la excluderea şi chiar anihilarea unor categorii socotite periculoase. Aşa s-a ajuns ca noul teritoriu primit în administrare, dincolo de Nistru, să devină prin practica deportărilor un fel de Australie românească, destinată expulzării de pe teritoriul naţional a indezirabililor.
Deportarea, ca orice act brutal şi samavolnic s-a făcut în condiţii arbitrare, lucru dovedit de plângerile adresate administraţiei, inclusiv lui Ion Antonescu, de oameni politici, precum liderul liberal Constantin I.C. Brătianu, de români care vedeau cum în mod nejustificat vecinii lor romi, buni meseriaşi, folositori comunităţilor unde se statorniciseră, erau strămutaţi în Transnistria fără nicio raţiune, cât şi de romii afectaţi de destrămarea familiilor.
În Transilvania, spre exemplu, săteni din unele sate săseşti au încercat să se opună deciziei de a-i deporta pe consătenii lor romi, iar pe alocuri opoziţia lor a avut succes, aşa cum s-a întâmplat la Câlnic şi Ungurei (Donald Kenrick 2002, p. 171).
Deciziile au fost atât de absurde încât veterani şi invalizi romi din primul război mondial au fost deportaţi, cum exilate au ajuns să fie familiile romilor care erau recrutaţi şi care în acel moment luptau pe front, unii dintre ei distingându-se în luptă şi fiind decoraţi pentru fapte de eroism.
Pentru astfel de cazuri, deloc puţine, scrisoarea adresată de soldatul Constantin Constantin mareşalului Antonescu în februarie 1943 este relevantă. Fusese concentrat încă din anul 1937 şi se aflase pe front de la începutul războiului, până în luna august 1942, fiind decorat cu Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” clasa a III-a. Venind de pe front, într-o comună din judeţul Dâmboviţa, unde îşi avea familia formată din soţie, soră şi doi copii, constată cu durere că nu se mai aflau acolo şi că în timp ce el lupta să apere neamul şi ţara, familia i-a fost ridicată şi trimisă în Transnistria, găsindu-şi casa pustie (Radu Ioanid 2019, p. 391).
În condamnarea acestor fapte se alătură uneori şi camarazii sau comandanţii soldaţilor romi ale căror familii fuseseră trimise în Transnistria, subliniind, aşa cum o va face în septembrie 1942 locotenentul Dumitru Polizu, avocat în viaţa civilă, că „legiuirile ţării nu pot azvârli, ca pe orice indezirabil sau netrebnic, familiile celor care îşi expun viaţa pe câmpul de luptă, indiferent de faptul că sunt ţigani, sau de orice altă naţionalitate” (Radu Ioanid 2019, p. 392).
Tulburarea generalizată produsă în rândul soldaţilor romi de pe front a făcut ca autorităţile să revină, pentru a preveni o extindere a nemulţumirilor în rândul trupelor, în octombrie 1942, cerând verificarea situaţiei romilor sedentari transferaţi în zona de deportare, pentru ca familiile celor mobilizaţi să revină în localităţile de domiciliu.
Se estimează că din cauza condiţiilor de drum, până în Transnistria, dar mai ales a condiţiilor aspre din zonele fixate pe malul drept al Bugului, doar jumătate din cei deportaţi au revenit în ţară începând de la sfârşitul anului 1943, atunci când zona de ocupaţie a fost părăsită sub presiunea înaintării trupelor sovietice. Mărturiile despre condiţiile în care au fost obligaţi să trăiască romii deportaţi în timpul când s-au aflat în Transnistria arată numai parţial drama umanitară prin care au trecut. La sosire, romii nomazi au trebuit să-şi ridice colibe şi nu li s-au dat decât posibilităţi reduse de a construi adăposturi, hrană sau materiale pentru întreţinerea focului. Încercând să facă faţă lipsurilor, căruţele le-au spart şi le-au folosit ca acoperiş peste gropile pe care le săpaseră pentru a se adăposti pe timpul toamnei şi iernii din anul 1942, restul căruţelor au fost treptat puse pe foc, iar caii au fost mâncaţi. Condiţiile din iarna 1942-1943, atunci când s-au înregistrat cele mai multe victime ale bolilor, frigului şi foametei au fost extrem de dure. În fiecare dimineaţă, după nopţile foarte geroase, erau descoperite trupuri îngheţate. Se spune că doar într-o singură noapte ar fi căzut victime îngheţului 1500 de oameni.
Mărturia unei supravieţuitoare a acelui infern, Lucia Mihai, o romă nomadă născută în anul 1937 şi deportată împreună cu familia din judeţul Vâlcea, este revelatoare. EA îşi amintea mai târziu că: „Mulţi au rămas săracii fără adăpost şi zbierau pe bordeiul tatălui meu: Lăsaţi-ne şi pe noi înăuntru, că murim! În bordeiul nostru era fratele tatălui meu, erau unchii lui, erau neamurile noastre. Ne strânseserăm grămadă cu toții în braţe şi plângeam unul pe altul că nu aveam lumină, că era întuneric. Nu era nimic acolo – frig şi fără foc. Când s-a crăpat de ziuă şi s-a făcut lumină, ce să vedem deasupra bordeiului nostru? Stăteau morții cu mâinile întinse, cu faţa plângând de durere, se înţepeniseră de gerul năprasnic. Vedeam cum le trăgea tatăl meu de pe bordei şi le arunca în groapa ceea mare. Făcuseră oamenii o groapă mare în pământ unde se aruncau cei care mureau. Lagăr al morţii” (Radu Ioanid 2019, p. 403).
Dacă romii nomazi s-au deplasat singuri din România spre Transnistria, sub pază militară, cei sedentari, a căror deportare a început ulterior, din luna septembrie 1942, au fost transportaţi în vagoane pentru vite, supraaglomerate, neîncălzite, cu hrană şi apă puţină, circumstanţe care au făcut ca încă din timpul transportului, care cu tot cu opriri a durat două săptămâni, să se înregistreze numeroase victime ale epuizării şi bolilor (Donald Kenrick 2002, p. 172).
O mărturie de primă mână despre viaţa pe care au avut-o romii în Transnistria este aceea a locotenent-colonelului Vasile Gorsky, fost prefect al judeţului Oceakov, făcută în 15 aprilie 1945.
El scria în legătură cu răspândirea bolilor epidemice că: „Deportaţilor li s-a făcut o primă dezinfecţie la Tribac, chiar la sosirea lor, dar a fost incompletă. Lipseau lemnele şi gazul. Imediat după ce au sosit au şi început să moară. Medicii şi-au dat seama prea târziu că era vorba de tifos (pielea lor fiind mai oacheşă, mai închisă la culoare, petele roşii nu se vedeau). După analizele făcute la Odessa şi Bucureşti, s-au luat măsurile necesare. Ulterior dezinfecţia s-a făcut de trei şi patru ori, dar nu complet, din lipsa materialelor sanitare necesare. Din acest motiv, numai de tifos au murit între 3000 şi 4000 dintre ei”.
Acelaşi ofiţer, responsabil cu organizarea teritoriului de deportare concluziona că: „Rezultatul practic al deportării ţiganilor în Transnistria a fost un uriaş eşec, atât material cât şi moral” (Radu Ioanid 2019, p. 397-398).
În anul 1943, în condiţiile generale ale situaţiei frontului, în care devenise clar că soarta războiului se schimbase în defavoarea puterilor Axei, zona de deportare a fost părăsită de administraţie, armată şi supravieţuitorii calvarului.
La întoarcere, odată cu traversarea Nistrului, s-au petrecut scene care pentru soldaţii români care le-au fost martori păreau neverosimile, văzându-i pe romii întorşi dintr-un crunt exil sărutând pământul a ceea ce şi pentru ei, cei consideraţi nişte hoinari şi apatrizi, însemna repatriere şi revenirea acasă.
VIAŢA ROMILOR ÎN „RAIUL COMUNIST”
Uniunea Generală a Romilor din România îşi va relua activitatea după anul 1945, pentru scurtă perioadă şi cu rezultate destul de limitate, fiindcă se va dizolva prin hotărârea regimului comunist, în anul 1949, odată cu desfiinţarea tuturor organizaţiilor culturale şi juridice.
Familie de romi românească specifică anilor ’80. FOTO Getty Images
Prin reforma agrară din anul 1945, aproape 20 de mii de romi au fost împroprietăriţi, adică aproximativ jumătate din familiile de romi care trăiau în România la acea dată. Colectivizarea agriculturii avea să anuleze noua situaţie de proprietari pentru familiile de romi din mediul rural. Mai mult, problema romă va deveni acută la începutul anilor 60, pe măsură ce Partidul Comunist va dori să experimenteze ingineria socială de omogenizare a tuturor categoriilor de până atunci. Potrivit noilor concepţii, diferenţele etnice urmau să dispară şi să se topească într-un corp social unitar, al proletariatului, condiţii în care toate elementele alogene aveau să fie românizate prin politici de asimilare.
Programul de industrializare şi de sistematizare a oraşelor şi satelor a dus la bulversarea coordonatelor vieţii romilor. Mutarea în blocuri, despărţirea familiilor, toate contribuit la pierderea unor repere ancestrale. Mai mult, regimul a pus presiune continuă asupra comunităţilor de romi, mai ales asupra acelora nomazi şi semi-nomazi, prin interzicerea practicării obiceiurilor şi meseriilor tradiţionale, cu scopul pierderii identităţii şi vulnerabilizării economice, din care ar fi rezultat o asimilare rapidă. Cu acelaşi scop, s-a dus şi o politică permanentă de spoliere a romilor, prin confiscări forţate de aur (Petcuţ, 2015, p. 242-243).
În anul 1962 se va lua decizia radicală a interzicerii nomadismului, prin sedentarizarea tuturor romilor, ca măsură ce urmărea asimilarea. Pentru mulţi dintre romi noua hotărâre administrativă s-a transformat într-o nouă dramă a istoriei lor, fiindcă adaptarea la noul mod de trai a fost extrem de dificil pentru unii dintre nomazi. Mulţi dintre ei, forţaţi să locuiască în case, continuau să-şi ducă viaţa în cortul ridicat în curte. (Cherata, 1993, p. 48-49)
Între avantajele perioadei ar putea fi amintită şcolarizarea obligatorie, beneficiu limitat însă de posibilităţile reduse ale familiilor de a cumpăra rechizite şi materiale pentru a asigura o şcolarizare eficientă. Aşadar, în ciuda propagandei care promitea înfăptuirea binelui pentru toţi, în tipul regimului comunist romii vor rămâne la marginea societăţii.
SURSE ŞI BIBLIOGRAFIE:
Balotă, Anton, Izvoarele baladei populare românești, ediție, prefață și note de Petre Florea, București, Editura Saeculum I. O., 2019.
Bănică, 2019 = Bănică, Mirel, Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Iaşi, Editura Polirom, 2019.
Bobulescu, Constantin, Lăutarii noștri, din recutul lor. Schiță istorică asupra muzicei noastre naționale corale cum și asupra altor feluri de muzici, București, 1922.
Breazul, George, Pagini din istoria muzicii românești, vol. I, București, 1970.
Chelcea, Ion, Țiganii din România – monografie etnografică, București, 1944.
Chelcea, Ion, Țiganii din România, București, 1944.
Cherata, 1993 = Cherata, Lucian, Istoria ţiganilor. Origine, specific, limbă, Bucureşti, Editura Z, 1993.
Chiper, Tita, Gipsy fashion – în traducere. Convorbire cu Gianina lui Manșonică din Sintești, în „Dilema”, anul VII, nr. 314, 12-18 februarie 1999, p. 16.
Cosma, Viorel, Figuri de lăutari, București, 1960.
Fonseca, Isabel, Îngropaţi-mă în picioare. Rromii şi pribegia lor, Traducere, cuvânt înainte şi note de Ioan Creţu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
Fraser, 2008 = Ţiganii. Originile, migraţia şi prezenţa lor în Europa, ed. a II-a, trad. din engleză de Dan Şerban Sava, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
Ghenea, Cristian C., Din trecutul culturii muzicale românești, București, 1965.
Gonca Girgin-Tohumcu, Romani dance versus romani style dansing: a case study of Turkish Thrace romani dance, in Dance, Place, Festival. 27th Symposium of the ICTM Study Group on Ethnochoreology 2012, The Irish Word Academy of Music and Dance University of Limerick, Ireland, editors Elsie Ivancich Dunin and Catherine E. Foley, 2014, p. 55-66.
https://adevarul.ro/stiri-locale/sibiu/tainele-dansului-din-buric-de-unde-vine-ritualul-1614735.html
https://egiptulblog.yolasite.com/cultura-si-arta/istoria-dansului-oriental-vi-
https://en.m.wikipedia.org/wiki/%C4%8Co%C4%8Dek
https://en.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6%C3%A7ek
https://en.wikipedia.org/wiki/Raqs_sharqi
https://folkdancefootnotes.org/music/2-genres/cocek-the-music/
https://materiale.pvgazeta.info/revista-31/dans-tiganesc.html
https://ro.tutkrabov.net/articles/bucataria-gypsy-feluri-de-mancare.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Damian_Dr%C4%83ghici
https://ro.wikipedia.org/wiki/F%C4%83r%C3%A2mi%C8%9B%C4%83_Lambruâ
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fanfara_Zece_Pr%C4%83jini
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigora%C8%99_Dinicu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Voicu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Romica_Puceanu
https://romanialibera.ro/special/mancare-tiganeasca-in-cartea-recordurilor-251561/
https://www.amazon.com/Kitchen-Gypsy-Recipes-Stories-Lifelong/dp/0848746031
https://www.gds.ro/Local/2006-12-04/Portul-tiganesc/
https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/reportaj/costumatia-rromilor-intre-traditie-si-trend-219917.html
Kogălniceanu, 1900 = Kogălniceanu, M., Schiţă despre ţigani, trad. din limba franceză de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1900.
Kogălniceanu, Mihail, Dezrobirea ţiganilor, în vol. Tainele inimei. Scrieri literare şi istorice, Bucureşti, Editura Albatros, 1987.
Merfea, Mihai, Ţiganii. Integrarea socială a romilor, Braşov, Editura Bârsa, 1991.
Petcuţ, 2015 =
Rădulescu, 2004 = Rădulescu Speranța, Taifasuri despre muzica țigănească, București, Editura Paideia, 2004.
Rromii în muzica românească (Antologie de texte și sinteze), edișie alcătuită, îngrijită și iprefațată de Eugenia Maria Pașca și Vasile Ionescu, Iași, Editura Artes, 2008.
Rusu Eduard, Muzica și puterea politică în Moldova și Țara Românească, secolele al XV-lea și al XVIII-lea, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2021.
Sala, 2007 = Sala, Gabriel, Neamul ţiganilor gabori. Istorie, mentalităţi, tradiţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007.
[1] Sursa: https://www.reddit.com/r/europe/comments/jfas6q/the_migration_of_romani_people_to_the_west/
[2] Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 11-13.
[3] Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 21-22 (aproximativ în acestă formă).
[4] Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 11-13.
[5] Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 29-30.
[6] Aici o uşoară adaptare a poveştii Duşmănia, înregistrată de Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 35-36.