Dr. Cătălina Chelcu, consultant istoric, în cadrul proiectului CALL07-13, ART-DENTIFY YOURSELF – Integrare Unitară prin Bariere Identitare Rome Eliminate în Regiunea Nord-Est

MUZICA ROMILOR

 

LĂUTARII

Poate părea oarecum bizar faptul că s-a căutat să se dea un răspuns asupra a ceea ce se înțelege prin „muzică țigănească”. Însă, după numărul mare de răspunsuri asupra acestei chestiuni, reiese că nu este deloc lipsită de temei această întreprindere, pentru că, în urma investigațiilor „de teren”, printre romi lăutari (cunoscuții muzicanți, ceterași, hegheduși, numele lor depinzând de regiunea din care provin), romi cu alte profesii și români muzicanți sau români bine informați în legătură cu o „muzică țigănească”, pe care unii dintre ei o și cântă, răspunsurile au fost foarte variate.

În Occident, răspunsul la această întrebare este foarte simplu: „muzica țigănească” este orice muzică cântată de romi. În spațiul românesc, însă, răspunsul  poate fi unul sau mai multe dintre următoarele variante: muzica creată de romi, muzica vehiculată de romi, muzica de care romii se simt atașați, cu care se identifică și pe care o consideră ca fiind „a lor”, muzica ce nu folosește instrumente muzicale, propriu-zisă a țiganilor de puțină vreme sedentarizați sau muzica intens instrumentalizată a profesioniștilor, așezați de mai multe secole, integrați social și, în multe cazuri, „românizați”. Mai mult, în funcție de zona geografică din care privin, romii înțeleg, și ei, în mod diferit cuprinsul acestui concept: unii dintre cei din Muntenia, de pildă, definesc „muzica țigănească” drept „muzică lăutărească”; cei stabiliți în orașe cred că aceasta înseamnă muzica filmelor și trupelor „țigănești” de succes în Occident, pe care încearcă să o imite, în speranța posibilului folos de pe urma ei și, de ce nu, de a urca în carieră; romii din Transilvania consideră acveastă muzică un repertoriu deschis, ce include melodii necunoscute altor grupuri etnice, cât și melodii comune, universale, aflate la îndemâna și a românilor, și a maghiarilor, cântate în „stil țigănesc”.

Cum ar putea fi caracterizat acest „stil țigănesc”? Prin vigoarea ritmului aspru, „în mișcare vie, cu acorduri precumpănitor minore și cu armonizări cât mai stufoase cu putință” (cf. Speranța Rădulescu). Pe de altă parte, pentru romii din centrul Moldovei și, aprope similar, pentru cei din estul Bihorului, acest „stil” este unul lent, mai languros, mai subtil detaliat decât stilul românilor.

Tot ca urmare a investigației în mediul romilor, la începutul secolului XXI, a reieșit faptul că lăutarii refuză să fie numiți romi, preferând apelativul de „țigani”, ca urmare a convingerii lor că ei reprezintă elita neamului și că, prin ceea ce fac se disting, inclusiv terminologic, de ceilalți, de marea masă a romilor. „Țiganii lăutari” își remodelează continuu muzica, fie din dorința de a pune în acord cu propria lor ipostază modernizată, fie din necesitatea profesională de a-i satisface pe toţi cei care așteaptă de la ei să cânte într-un fel sau altul. Ei acordă o mare importanță stilului de interpretare și consideră muzica lor una superioară romilor de rând.

 

ATESTAREA ROMILOR LĂUTARI ÎN MOLDOVA

Menționăm că în documentele istorice românești aferente perioadei medievale până la dezrobire este folosit doar termenul de „țigan” pentru a denumi categoria etnică aflată în atenție aici, motiv pentru care îl redăm întocmai.

Nu avem date certe referitoare la începutul activității muzicale a „lăutarilor țigani”, însă se cunosc primele atestări documentare despre aceștia, și anume un document din 1560, provenind din cancelaria domnească a lui Alexandru Lăpușneanu. Documentul aminteşte de un anume Stoica alăutar și de un Tâmpa (Tâmpea) alăutar, amândoi, împreună cu familile lor, fiind în stăpânirea vornicului moldovean Dinga. Nouă ani mai târziu, în timpul lui Bogdan Lăpușneanu, apare un alt „lăutar țigan”, și anume Rusim lăutar, tot sub aceeași stăpânire ca și cei de mai înainte. Însă este foarte posibil ca mânuitorii alăutei sau lăutei să fi fost și mai înainte în Moldova, pentru că prima atestare a romilor în principatul de la răsărit de Carpaţi datează din anul 1428, din vremea lui Alexandru cel Bun, și nu credem că muzica lăutărească a lipsit din Moldova, aproape un secol și jumătate, de la curtea domnului ori de la vreo petrecere boierească, până când scrierile i-au consemnat primii mânuitori ai lăutei.

„Țiganul” Simion alăutar apare cu această denumire pentru că termenul mai vechi al lăutei era cel de alăută, dar care exprimă același lucru, sinonim, după unele opinii, cu termenul rusesc skripca. Ca urmare, în terminologia secolelor XVII și XVIII se întâlnesc ambii termeni: lăutari și scripcari. Trebuie să menționăm faptul că lăuta însemna pentru mânuitorii ei din veacurile trecute, așa cum bine obserca C. Bobulescu, „toate instrumentele care, prin ciupeala lor, dădeau acorduri, și între acestea se numără țambala, cobza și cetera”. Pentru lăutar, existau, de asemenea, și alți termeni sinonimi, și anume: alăutar, bandaș, ceteraș, diplaș, gașper, highidiș, igreț, muzicuș, scripcar, viorar și zicaș (sau zicălaș) (cf. Cristian C. Ghenea).

 

STATUTUL LĂUTARILOR

Carcateristica principală a romilor în spațiul românesc în evul mediu și în perioada premodernă este aceea că ei erau robi, neavând în proprietate pămînt, terenuri sau case și își duceau traiul în general în bordeie săpate pe terenul stăpânului de care aparțineau sau la marginea oraşelor, în mahalale distincte, numite „Ţigănii”. Robii țigani lăutari erau dintre țiganii vătrași, cei așezați pe moșia unui stăpân, numele acesta fiindu-le dat pentru a-i deosebi de nomazi.

Informații despre lăutari se găsesc în documente oficiale, acelea scrise în cancelaria domnească, pentru perioada mai veche, medievală și premodernă, până la dezrobire (1856), documente din care aflăm despre statutul lor juridic, despre obligațiile și, uneori, drepturile pe care le aveau, despre mobilitatea lor și instrumentele muzicale folosite. Ca urmare, precum în cazul țiganilor aflați în stăpânirea fie a domnului țării, fie a boierilor, fie a mănăstirilor, și cei ce mânuiau lăuta puteau fi vânduți cu sau fără moșia pe care stăteau/viețuiau, ori erau lăsați ca zestre de nuntă, împreună cu soția și copii lor. Documentele scrise privitoare la vânzări-cumpărări de robi, cu sălașele lor, ori danii (dăruiri) ce aveau loc între domn și boieri sau numai între boieri sunt multe în evul mediu românesc și în perioada premodernă. Aici însă vom da un exemplu de foaie de zestre, în care un țigan lăutar intra, după căsătorie, în stăpânirea miresei: este cazul lui Dumitru țigan lăutar, care, împreună cu soția sa și copiii lor erau lăsați ca zestre, între multe altele, lui Elenco, fiica Bălașei logofeteasa, care se căsătorea cu doctorul Constantin Darvari la București, în anul 1791.

Aveau loc și schimburi între domn, boieri sau mănăstiri, obiectul tranzacțiilor fiind „țigani” și „țigani lăutari”, acestea făcându-se în funcție de necesitățile autorităților. De pildă, între 1634 și 1635 a avut loc un schimb de robi între vătaful Ionașco Tăbârță, din Moldova, și egumenul mănăstirii Probota, prin care vătavul dădea mănăstirii două țigănci, iar egumenul, cel care conducea mănăstirea, dădea vătafului pe Ion Giosea, împreună cu soția și cei patru copii ai lor, precum și pe Ștefan țigan, cimpoiașul. Este foarte posibil ca acest lăutar, pentru că asta era cimpoiașul Ștefan, nu-i era de folos mănăstirii, iar schimbul făcut între cele două părți urmând a-i găsi acestia o utilitate pe măsură. Probabil că acesta ajunsese în stăpânirea mănăstirii în urma unei danii anterioare (cf. Eduard Rusu) sau poate că în vremea cât a stat pe moșia mănăstirii Ștefan țiganul deprinsese meșteșugul cântatului. De precizat că cimpoiașul sau trâmbițașul era recrutat pentru muzica militară și mai puțin pentru întreținerea mesenilor la ocaziile care necesitau prezența lăutarilor.

Robii ţigani aflați în stăpânirea domnului, a boierilor sau a mănăstirilor își slujeau stăpânul la treburile de pe lângă casă ca vizitii, bucătari, slujnice în casă etc. Sau la muncile câmpului, în cazul celor aflați în stăpânirea boierilor, fiindu-le permis și să colimde și să se ocupe cu vreo meserie ori cu muzica lor, iar o parte din suma de bani aferentă era încasată de stăpînul lăutarului. Prin urmare, trebuie să îi vedem pe acești țigani lăutari că își etalau talentul artistic doar cu permisiunea boierului, dar nu la curtea acestuia, ci oriunde erau solicitați, boierul având un câştig de pe urma acestui fapt. Această practică nu era specifică numai Moldovei și Țării Românești, ci o regăsim și în Transilvania, Ungaria, Imperiul Otoman sau în alte comunități în care se găseau și lăutari (cf. Eduard Rusu).

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea lăutarii au trecut printr-un proces de instituționalizare, fiind înființate primele bresle de lăutari. În 1723, a fost înființată breasla lăutarilor la Craiova, urmând a fi constituite cele de la București și Focșani, în anul 1785 a acelora din Iași, iar în 1795 la Huși. Breasla lăutarilor era condusă de un vătaf de lăutari, ales dintre membrii ei, având ca atribuții desfășurarea organizată a activității acestora.

Iată cum erau enunțate regulile pe care aveau să le urmeze breslașii al căror vătaf <șef> era Constantin țigan lăutar, în actul de înființare a breslei de la Craiova, semnat de domnul țării: oricare dintre lăutarii aflați în robia unui stăpân „să nu poată merge țigani fără știrea vătafului să se tocmească și acei care vor face nunte să cheme pe vătaful ce este lui sus zis au <sau> să trimită la dânsul să vorbească și ei să tocmească și să rînduiască zicători câți vor fi de trebuință la acea nuntă, precum şi la mese mari când se vor face au la boiri, au la neguțitori au la alții, iar asemenea să trimiță la vătaful și el să rânduiască zicători câți vor de trebuință la acea masă cu plată. Și de s-ar tâmpla vreunui den țigani să facă vreo nebunie cu gâlceavă la vreo nuntă, au la vreo masă, au între dânșii au n-ar asculta de vătaful ce este mai sus zis, să aibă a certa pe fieștecare după vina lui și orice judecată ar avea pentru meșteșugul lor <adică pentru fapta comisă> să aibă a judeca și a îndrepta după pricinile ce vor fi având între dânșii (…)”.

Vătaful sau șeful breslei era subordonat direct domnului țării, urmând a supraveghea încheierea de „contracte” între beneficiarii breslașilor lăutari, cei cacre încercau să încheie singuri învoieli fără știrea vătafului urmau a fi pedepsiți cu bătaia de către ispravnicii (administratorii) ținutului în care locuiau. De mențioant că și lăutarii erau răsplătiți cu o parte din banii pentru care părțile se înțelegeau la tocmirea acestora. Cu alte cuvinte, scopul instituționalizării lor era acela de a avea o mai bună evidență a lăutarilor și un control mai strict, mai cu seamă că erau aducători de venit stăpînilor lor.

 

CE CÂNTAU LĂUTARII

Lăutarii de altădată cântau poezia populară, balada, adică „poezia cunoscută, răspândită, cântată, repetată, iubită, amestecată cu viața înainte de a fi scrisă”, reprezentând „nevoia sufletului popular de a-și rosti muzical sentimentele cele mai firești ale omului, precum de a păstra amintirea acelor împrejurări care l-au atins și frământat mai mult” (cf. N. Iorga). Așa au ajuns cântecele, baladele care istoriseau despre vitejiile lui Ștefan cel Mare, bucuria petrecerilor și sărbătorilor, de a căror interpretare și, implicit, de colportarea lor „responsabili” au fost lăutarii. „Doruri și plângeri pe strune” se auzeau și la curtea lui Constantin Brâncoveanu, ce veneau tot de la scripcele țigănești, la sărbători, după ce muzica steagurilor (deci de factură militară) cânta afară, în interior ocupându-și locul cântăreții de la biserica palatului, dinspre care răsuna un frumos cântec eclesiastic” (cf. N. Iorga).

 

ROMII LĂUTARI VESTIȚI ÎN VREMURI DE ALTĂDATĂ

Interpretarea „lăutarului țigan” impresiona și pe mulți dintre cei care poposiseră prin țările noastre, după cum chiar ei mărturisesc în însemnările lor. Unii lăutari erau priviți drept „executanți iscusiți” ai cântecelor însoțindu-se de lăutele lor, iar pentru alții ascultătorul „nu avea destule cuvinte ca să-i laude și să exalte dulceața cântecelor și inima ce pun în executarea lor” (cf. Constantin Bobulescu, principala sursă bibliogarfică pentru acest capitol). Ca urmare, cei mai buni dintre ei au rămas multă vreme în memoria posterității.

Renumiți erau, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, lăutarii Golescului, adică taraful de „ţigani lăutari” al căror stăpân era boierul cu acest nume; lăutarii Năstasă și Angheluță, de a căror „evoluție scenică” fusese profund impresionat însuși țarul Alexandru I, care asista, în anul 1819, la un bal ținut la Chișinău, unde îi aduseseră să cânte, de la Iași, boierii greci Dimitrachi Plaghiano și Costachi Pantazoglu, ambii având dregătoria de postelnic (adică sfătuitor de taină al domnului). Și povestește postelnicul Manolache Drăghici acest episod: „Lângă dânșii au stat privindu-i monarhul <adică țarul Alexandru I> îndelungat, mirându-se cum eczecuta ariile fără noate și cu ce melodie intona strofele câncetelor naționale, ca adevărați artiști, dăruindu-le 1000 de ruble”. Într-un alt timp nu foarte îndepărtat de acela despre care tocmai am scris mai sus dar dincoace de Prut, Mihail Kogălniceanu găsea între lăutarii țigani vătrași cei mai buni muzicanți fără să cunoască notele. „Mi s-a întâmplat – spunea marele om politic al secolului al XIX-lea – să văd un țigan intrând cu vioara subsioară la teatrul francez din Iași, urmărind cu urechea uvertura și alte bucății din Dame blanche <este vorba despre opera Dama cu camelii, după romanul cu același titlul de Alexandre Dumas fiul>, și după isprăvitul piesei el ieșea și cânta toată muzica ce o auzise, cu mai multă artă decât primul virtuos din orhestră”.

Să amintim și numele celor care încântau auzul cu muzica lor la mesele domnești și orinunde, în urmă cu două veacuri, în Țara Românească și Moldova.

Unul dintre ei a fost Dumitrache Ochi-Albi, cobzar, a cărui poreclă îi venise după înfățișarea sa: era blond, cu fața albă, iar culoarea ochilor se confunda în această albeață, iar porecla se va transmite fiului, Năstasă (1835-1906), și apoi nepotului său, Gheorghe (1870-1918), amândoi moștenindu-i talentul. Dumitrache fusese rob în stăpânirea unui boier din Muntenia, însă și-a răscumpărat libertatea în urma achitării sumei de 1000 de galbeni, din care 700 îi dăduse boierul Câmpineanu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Se spune că, în umbra acestui gest, lăutarul îl slăvea pretutindeni pe binefăcătorul său.

Lăutarii Drăgan, Marinică, Andreiaș, Radu Ciolac, Sava Pădureanu, Dobrică din Ploiești, Petrea Crețul Șolcan, cunoscut ca lăutarul Brăilei, ori Cristache Ciolac din București  au contribuit nu numai la încântarea privitorului și auditorului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și prima jumătate a celui următor, dar și la transmiterea, prin cântecele lor, a literaturii noastre populare. Nu-l putem uita pe Zavaidoc, pe numele său adevărat Marin Teodorescu, admirat de însuși George Enescu.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu lăutarii țigani din Moldova, precum Neculai Burcașu, Neculai Ungureanu cobzar, Ștefan cobzar, Didică scripcarul (ar fi trăit pe la 1837), pe care chiar Vasile Alecsandri îl amintește într-o scrisoare, în care arată că de la el a adunat „mai multe cântece poporale”. Apoi Gheorghe Spiridon, lăutar al Iașilor de la sfârșitul veacului XIX, mult lăudat de contemporani în scrierile lor. Și ajungem la cel mai vestit lăutar al Moldovei, poate și pentru că faima i-a fost adusă de compozitorul maghiar Franz Liszt, cu care s-a întâlnit la Iaşi, în anul 1847. Cel cunoscut sub numele de Barbu Lăutarul, pe numele său de botez Vasile, se trăgea dintr-o familie de lăutari, întrucât tatăl său, Stan Barbu, fusese nelipsit la mesele boierești și domnești din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Vasile s-a născut, probabil prin 1780 și a trecut la cele veșnice în 18 august 1858, fiind înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ioan Zlataust din Iași. Respectul de care s-a bucurat din partea celorlalți lăutari din Moldova a făcut ca Vasile Barbu să le fie staroste al breslei timp de 40 de ani, ales fiind în această funcție chiar și când bătrânețile îi erau grele, cu doi ani înainte de a se sfârși din această lume. I-a moștenit pasiunea fiul său, Ionică Barbu, născut în anul 1848.

Dar nu numai Iașii îi cuprindeau pe cei mai vestiți lăutari ai Moldovei în acele timpuri. Botoșaniul avea talentele sale, între care erau renumiţii lăutari din familia Paraschiv, refugiați din Basarabia, după ce provincia românească din stânga Prutului a intrat sub stăpânire rusească (1812). Bucovina avea și ea lăutarii ei: Nicolai Picu, trăitor în a doua jumătate a veacului XIX și Grigorie Vindereu, iar Basarabia se mândrea cu lăutarul Lemiș din Bălți în aceeași epocă.

 

LĂUTARI DIN SECOLUL TRECUT ȘI DE ASTĂZI

Meșteșugul lăutăriei, ai cărui reprezentanți i-am amintit până acum, s-a transmis și păstrat printre lăutarii romi și în secolul XX și până astăzi. Cu certitudine se vor fi bucurat înaintașii, acolo unde sunt, când scena, oricare a fost aceasta, i-a găzduit pe: Grigoraș Dinicu (1889-1949), violonist și compozitor, pe Ion Voicu (1923-1997), violonist și dirijor, pe Fărâmiță Lambru (1927-1974), virtuoz acordeonist și cântăreț, pe Romica Puceanu (1927-1996), supranumită „regina cântecului lăutăresc”, pe lăutarii Fanfarei din Zece Prăjini (jud. Iași), pe Lăutarii din Clejani (jud. Giurgiu) ori pe Damian Drăghici (n. 1970), artist care cântă la mai multe instrumente muzicale, compozitor, producător muzical.

Dacă acest meșteșug va continua să existe, nu știm; nădăjduim că da. Dar nu putem încheia fără tânguirea chiar a unuia dintre practicanții genului, care nădăjduia, nu cu mult timp în urmă, ca acesta să nu dispară.

 

„Lacrimi de lăutar

Mă uit la vioara mea

Și îmi plânge inima,

Că nu mai vreți, fraților,

Cântece de of și dor.

 

Cântecul vechi, românesc,

Și acela lăutaresc,

Ori romanța de iubire,

De dor și de despărțire…

 

Astăzi, cântecele mele,

Sunt chinuite-n manele;

Dansurile – în nimic,

Mișcări din buci și buric!

 

Ah, bătrână inimioară,

Vei muri lângă vioară,

Că ea ți-a fost surioară

Și mamă, seara de seară.

 

Amândoi am tot cântat,

Am oftat și-am lăcrimat,

Lumea am înveselit…

Mamă, ce viață-am trăit!

 

Toate s-au dus, trec și eu,

Însă mi-e sufletul greu,

Când văd că niciun „țigan”

Nu se face lăutar.

 

Să îi dau vioara veche,

Instrument fără pereche,

Ce cu cât e mai bătrână

Cu atât mai bine sună.

Cât s-aștept, măi fraților?

Că-s bătrân și am să mor.”

 

(Poezie inclusă în volumul Din cântările romilor, culese și prelucrate de Ion Hristu și Val-Adrian Hristu, Cluj, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2002).

 

QUEEN – BOHEMIAN RAPSODY: UN ELOGIU

Dacă tot am vorbit despre muzică şi despre capacitatea romilor de a-şi însuşi abilităţi remarcabile în domeniul muzical, denumirea de  Bohemian Rhapsody dată de grupul britanic Queen uneia dintre creaţiile lor celebre, devenită emblematică pentru stilul lor eclectic şi nonconformist, este, fapt mai puţin ştiut, un elogiu al priceperii interpreţilor romi din toate timpurile de a prelucra şi de a reda în propria interpretare influenţe diverse, dându-le cursivitate şi armonie.

Bohemismul, în această cheie, devine practica unui stil de viață neconvențional, adesea în compania unor oameni care în ciuda părerilor asemănătoare, au legături efemere, implicând activități muzicale, artistice, literare sau spirituale. În acest context, boemii pot fi rătăcitori, aventurieri sau vagabonzi, exact aşa cum de secole şi-au dus existenţa romii, numiţi în Occident, în secolul al XIV-lea, boemieni.