Dr. Cătălina Chelcu, consultant istoric, în cadrul proiectului CALL07-13, ART-DENTIFY YOURSELF – Integrare Unitară prin Bariere Identitare Rome Eliminate în Regiunea Nord-Est

ROMII – DANSÂND

 

Cultura dansului constituie o sinteză a aproprierii (adaptării) culturale, mimesis (imitare) și improvizație. La fel ca în cazul tuturor meșteșugurilor rome, un context cultural recreat la intersecția dintre noile condiții sociale întâlnite în viața nomadă/sedentară și experiența însăși de a fi țigan/rom animă profesiile de dansator și muzician. Acest context este o trăsătură comună tuturor grupurilor de romi Aceștia își desfășoară/dezvoltă artele făcând muzică, cântând și dansând prin reinterpretarea mediului lor social și cultural actual. Din acest motiv, a face muzică și a dansa reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente de reprezentare și autodefinire.

În anii 1930, când enciclopediile muzicale încep să se concentreze asupra caracteristicilor muzicii țigănești, începe să se sublinieze faptul că romii în dans, mai degrabă decât să fie creativi, asimilează și reproduc adesea, ceea ce, deși se remarcă în special în muzică, se extinde și la alte manifestări artistice. Prin utilizarea noilor tehnologii de înregistrare în domeniu, au fost incluse în interpretări detalii în ceea ce privește structura, hibriditatea, particularitățile de improvizație și stilul dansului țigănesc începând cu anii 1960. Ca urmare, scrierile actuale despre „țigan și dans” dezvăluie două genuri diferite: 1) dansul în stil țigănesc (dans de grup) și 2) dansul țigănesc (solo).  În cazul românesc, în categoria dansului de grup intră hora și hora țigănească (hora în stil țigănesc), iar dansul țigănesc solo este reprezentată de manea, în cazul macedonean, dansul în grup oro și Ciganioro/khelibe (stilul țigănesc oro) și dansul țigănesc solo, numit čoček. Ambele spații culturale ilustrează aceste două structuri distinctive.

În mod ironic, avem informații detaliate cu privire la dansurile romilor din Balcani, cum ar fi čoček și manea, din lucrări care se ocupă de turcologie, dar scrieri despre mediile de dansuri rome din Turcia sunt puține sau deloc. Deși stilul țigănesc în muzică şi coregrafie a fost un subiect comun în domeniul muzical, cel puțin de la începutul secolului al XIX-lea, detaliile dansului în stil țigănesc nu au fost explicate în lucrările din trecut sau din prezent.  În timp ce dansul țigănesc a fost legat de tradițiile çengi și čöçek în perioada otomană, acesta a fost identificat cu çiftetelli sau a fost topit în dansul tracic karșılama timp de multe decenii în perioada Republicii Turcia. În mod obișnuit, dansul romilor reprezentat de mișcările din buric și de șold sunt considerate  stiluri lipsite de valoare, nedemne chiar, în ceea ce privește punctul de vedere național și  în paradigma cu privire la femeia musulmană. A fost coregrafiat în spectacolele de dansuri populare din Tracia Turcească (aceasta este o regiune a Turciei europene contemporane, în estul regiunii istorice Tracia. Mai este denumită și Turcia Europeană și include centrul istoric al vechiului Istanbul – Constantinopolul medieval – și orașe imporatnte ca Edirne, – capitala istorică a vilayetului otoman al întregii Tracii, Tekirdağ, Çorlu, Lüleburgaz și Kırklareli) ale grupurilor de profesioniști și amatori și a început să fie menționat în actualitatea anilor 1980 prin noile abordări ale dansului țigănesc din această regiune. Cu toate acestea, după acceptarea  dansului „romani” între dansurile populare, începând cu anii 1980, dansul țigănesc a continuat să fie „dansul celuilalt și al străinului” în explicațiile și descrierile din literatură și din domeniul social.

În literatură, una dintre primele surse care se referă la „dansul țiganilor” este explicația unui folclorist din anii 1990: „Dansul țigănesc este un fel de dans popular turcesc de astăzi, răspândit în orașele din Istanbul, în special din Sulukule (unul dintre cele mai vechi cartiere țigănești din Istanbul) cu cele 9 modele ritmice măsurate” (cf. Șerif Baykurt). Recent, dansul romilor este citat doar ca un fel de dans improvizat în lucrările pentru muzica romilor din Turcia (cf. Gonca Girgin-Tohumcu).

 

Dansul Čoček

Čoček (albaneză: çyçek/qyqek; sârbă și macedoneană: чочек, romanizat: čoček; bulgară: кючек, romanizat: kyuchek) este un gen muzical și un dans care a apărut în Balcani la începutul secolului al XIX-lea și ocupă un loc proeminent în repertoriul multor fanfare de romi, fiind răspândit de trupele militare otomane, care la acea vreme erau împrăștiate în regiune, mai ales în Serbia, Bulgaria, Macedonia și România. Aceasta a dus la o oarecare segmentare și la o gamă largă de substiluri etnice în čoček. Acest stil de dans s-a transmis de-a lungul generațiilor, păstrat în mare parte de minoritățile rome și practicat în mare parte la nunți și petreceri din comunitate. Čoček este deosebit de popular în rândul populațiilor de romi musulmani și albanezi din Kosovo, Serbia de Sud și Macedonia.

 

Belly Dance Gypsy  (sau dansul din buric)

Este dansul realizat în mod tradițional de romii turci sau balcanici, fiind foarte asemănător cu dansurile orientale. Un astfel de dans poate include chiar și acrobație. O variantă acestui stil de dans este raks sharki, care tradus literal din arabă înseamnă „dansul Orientului” (este, de fapt, stilul egiptean clasic de dans din buric ce s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului al XX-lea). Europenii care călătoreau în Orient în secolul al XIX-lea au numit dansul „danse du ventre” sau „dansul buricului”, cu referire la mișcările neobișnuite ale trunchiului și pelvisului, care erau inexistente în dansurile europene. Aceasta este o denumire greșită, totuși, deoarece dansul oriental folosește întregul corp, inclusiv mișcările capului, umerilor, brațelor și mâinilor, mișcările șoldurilor fiind mult mai predominante decât mișcările izolate ale abdomenului.

Gypsy Flamenco. Oricât de ciudat ar părea, pentru o lungă perioadă de timp, din cauza rădăcinilor sale maure, flamenco a fost considerat un dans pur țigănesc. Acum, gypsy Flamenco există mai ales în formele dansate pe stradă și pe scenă.

Istoria dansului oriental se intersectează cu aceea a romilor și a migrației lor din India, prin Orient și, în final, ajunge în Europa pînă în Andaluzia. Populațiile „romani” au adus cu ele în Andaluzia un mix de ritmuri și sunete inedite, precum temele melodice ale Islamului. O analiză a dansului flamenco cu mișcări ale șoldurilor și gestică pasională, puternic emoțională, specifică arabilor, confirmă această influență a dansatorilor „romani” și a artei lor. Stilul de dans flamenco are multe similarități cu dansul persan și cu dansul din Asia Centrală în ceea ce privește folosirea brațelor și a zonei superioare a trunchiului, față de dansul oriental modern,  centrat pe mișcările abdominale și menținerea brațelor la nivelul umerilor. Precum dansul persan, dansul flamenco se remarcă prin centrarea greutății în piept, cu folosirea la maximum a spațiului de deasupra capului în mișcări grațioase de mâini și brațe.

 

Din tainele dansului din buric la romii din România

Despre romi se spune că au muzica și dansul „în sânge”, axiomă întărită chiar de un membru al etniei: „Vine din instinctul care este în fiecare copil rom, acela de a dansa, de a-şi legăna şoldurile, se simte, îl prinzi de cum auzi muzica (…). De la un an încep să prindă, părinţii le cântă şi fetele încep să ţopăie”. Și ne povestește în continuare: „Tradiţia o avem de când am deschis ochii. Avem rădăcini în India, dansul, meseria de căldărari, tot ce fac romii îşi are originile în India. Femeile nu au voie să poarte îmbrăcăminte scurtă şi trebuie să le dea întâietate bărbaţilor, iar dansul este specific indian, fetele dansează din buric şi se îmbracă în culori vii”.

Dansatorii romi din România abordează un stil de dans diferit de alte stiluri, prin  compoziția complexă a acestuia: ritmul lent la început crește treptat și continuu, iar dansul se termină cu un ritm nebun. Dansul țigănesc cuprinde un număr foarte mare de mișcări obsedant de frumoase, iar femeile „mânuiesc” cu măiestrie fantastică fusta, șalul și tamburina.

Originile legendarului dans al ţiganilor pornesc, precum am spus, din India, locul din care se trag romii de astăzi. Dansul se învaţă încă din copilărie, la fel ca şi celelate reguli stricte ale etniei. Dansul se execută solo sau în perechi, fata căutând să-și sublinieze frumusețea, feminitatea, trăsăturile mândre, cochete și, în final, captivante, în timp ce petrecerea bărbaților este una vibrantă, plină de curaj. Zburdalnic, neastâmpărat, șăgalnic, dansul romilor este un vocabular non-verbal, o poveste spusă prin mișcări însuflețite, care naște patimi și pătrunde adânc în suflet.

Se mai spune că, de fapt, dansul din buric a fost, la origine, un ritual tradițional prin care tinerele își căutau soți, deci de a atrage pețitori prin mișcări lascive din șolduri, practicându-se acum după reguli stricte în comunitățile de romi. Femeile erau, la începuturile apariției dansului, costumate în culori stridente, precum galben, roșu, verde smarald, cu fuste largi, împodobite cu multe bijuterii. În funcție de arealul geografic de proveniență a acestora, se purtau tunicile, în cazul dansatoarelor din zona Traciei (regiune care astăzi reprezintă teritoriul ocupat de Bulgaria, părți din Serbia (până la râul Morava) și partea europeană a Turciei, Persiei (numele vechi al Iranului) și din Orientul Mijlociu, în timp ce, în Europa, femeile rome care dansează și-au adaptat costumul la tradițiile locale. Cu toate acestea, în aproape toate descrierile, femeile apar cu fuste lungi, largi și viu colorate, adică acel costum tradiţional, accesorizat cu foarte multe bijuterii. Fetele de măritat poartă brăţări pe mâini şi pe glezne, salbe la gât şi bănuţi peste fustele colorate. Poartă părul desfăcut şi îşi împodobesc uneori cu bănuţi şi podoaba capilară. Pot dansa şi femeile măritate, însă ţinuta şi modul în care se mişcă sunt diferite. Dansează mai lent, mai discret, şi nu au voie să practice mişcările din buric, permise doar fetelor nemăritate. Nu pot purta bijuterii pe glezne, iar părul trebuie prins în două cozi. Pe cap sunt obligate să poarte batic.

Cert este că dansul tradiţional nu lipseşte de la niciuna din sărbătorile romilor, fie că sunt nunţi, botezuri sau simple onomastici, adică „peste tot când e petrecere se dansează”.