Dr. Cătălina Chelcu, consultant istoric, în cadrul proiectului CALL07-13, ART-DENTIFY YOURSELF – Integrare Unitară prin Bariere Identitare Rome Eliminate în Regiunea Nord-Est

Când ne referim la portul al romilor, invariabil ne vine în minte imaginea bărbatului cu pălărie cu boruri mari și mustăți lungi și a femeii cu fustă lungă, plisată,

viu colorată, cu șorț în față, mai mare sau mai mic, bluza cu mânecă lungă, părul împletit în cozi lungi și nelipsita basma. Toate acestea devin însemne ale identității romilor, păstrate mai cu seamă printre romii care au fost nomazi, înainte de impunerea sedentarizării lor în timpul regimului comunist, pe aceştia îi vedem şi astăzi în orașe și sate, continuând tradiţia vestimentară. Aşadar, în ciuda sedentarizării, în rândul acestor categorii de romi portul a rămas unul din reperele identitare; o formă de supravieţuire culturală, fiindcă felul de a se îmbrăca nu li s-a interzis, chiar dacă, în aceeaşi perioadă comunistă grupul etnic al romilor nu s-a mai numărat printre cele înregistrate şi recunoscute în România.

Dincolo de imaginea de ansamblu, există şi diferențe în portul romilor, ceea ce se explică prin modul diferit în care fiecare neam țigănesc (categorii de romi) a privit această chestiune, adică, mai simplu: „Fiecare cu neamul lui”, cum ar spune Geanina lui Manșonică, nora bulibașei Ion Mihai Pletos din Sintești (jud. Ilfov), în urmă cu douăzeci de ani, și care făcea parte din neamul călădăreselor. Prin urmare, lungimea și culorile fustei, modul în care poartă basmaua sau cum își împletesc părul fac diferența între un neam și altul. În privința modei: ursarele poartă fuste mai simple și mai scurte, florăresele, spoitoresele, lăiașele se desosebesc de neamul cădădăreselor după cum poartă basmaua și cozile împletite, iar rudăresele tot prin detaliile ce ţin de vestimentaţie se disting de celelalte grupuri. Aceste distincţii vin din vechime, fiindcă dintotdeauna au existat trăsături specifice cu privire la îmbrăcămintea romilor, în funcție de categoriile de care aparţineau. La mijlocul secolului al XX-lea, rudarii (lingurarii sau țiganii de pădure, cum mai erau numiți) au adoptat portul țăranilor români, ca urmare a sedentarizării lor; cu alte cuvinte, îmbrăcau ce li se oferea acolo unde trăiau. În mediul urban, în Făgăraș, de pildă, erau cunoscutele „Romițe”, care aveau un costum specific, pe care îl purtau numai la petreceri cu caracter festiv-țigănesc. Cine erau „Romițele”? Erau fete tinere, aflate la vremea măritișului. Rochiile lor erau largi, „ce se târâie după ele ca «șlaieru» de mireasă” (adică vălul miresei), vestă de mătase albă – zis și „laibăr” –, legată în față și în spate cu fundă roșie, părul ondulat, șorț roșu sau albastru, care era de mici dimensiuni, purtat dinainte. Femeile măritate, purtau pe cap basma roșie sau galbenă, în trei colțuri, iar bluza era cu flori și avea mâneci largi. Poartă rochii de culoare închisă, bătute cu floricele mărunte.

În privinţa nomazilor, aşa cum am amintit deja, ei se deosebeau prin port de cei sedentarizaţi. Bărbații aveau plete lungi, cu bărbi impunătoare, pentru că semănau „cu cele ale patriarhilor din alte timpuri” (Ion Chelcea, 1944), în picioare purtau cizme (în cazul căldărarilor), opinci (în cazul ciurarilor) și se încingeau peste mijloc cu șerpare late. Femeilor nu le plăceau culorile închise, mai ales negrul îl ocoleau, preferată fiind mai ales culoarea roșie (culoare considerata norocoasă, probabil datorită credinței străvechi că sângele este sursa vieții şi vitalității). Nu lipseau monedele prinse în păr, purtate de fete până la măritiș, după care erau date jos și puse deoparte pentru dota fetelor lor; uneori aveau prinse și câte 14 monede în fiecare cosiță. Cerceii constituiau accesoriu de care nu se vor fi despărțit nici la bătrînețe. În stânga, atârnând de șold, femeile purtau o trăistuță în formă de buzunar, „în care cărturăresele țineau ghiocul și cărție de ghicit norocul” (Ion Chelcea, 1944).

CE S-A SCHIMBAT ÎN PORTUL ROMILOR DE-A LUNGUL TIMPULUI?

În mentalitatea romilor păstrarea tradiției, inclusiv a aceleia vestimentare, care joacă un rol de reprezentare şi de identificare, ocupă un loc important. Chiar dacă se adaptează şi sunt supuşi influenţelor societății în care trăiesc, romii continuă să mențină unele elemente specifice de vestimentaţie. Fusta lungă, șorțul, baticul sau basmaua pe cap, bluza, codițele, mărgelele de chihlimbar și bijuterii din aur și argint, galbenii de la gât, precum și amulete norocoase continuă să existe în vestimentația femeilor de etnie romă. Fustele lungi, care acoperă piciorul, pentru că alt bărbat în afară de al ei nu avea și nu are voie să vadă piciorul femeii („Era vorba de sfințenie”, declară un bărbat din comunitate), sunt confecționate de croitorese din comunitatea lor, dar există și croitorese românce cărora li se dau tiparele pentru coase veşminte tradiţionale. Bijuteriile din aur si argint înca se mai poartă. Cu toate acestea, un regret

după timpuri mai frumoase pentru traiul unora dintre ei scapă printre vorbele unei femei de 62 de ani: „Nu mai este cum era odată. (…). Nu mai sunt oamenii cum erau odată. Nu mai este șatra cum era. Am fost cu cortul prin toată țara. Azi eram aici, mâine eram în celălalt colț al țării. Așa era viața noastră: umblam cu cortul, făceam și vindeam bidinele, cazane de țuică. Acum vindem ceaune aici, în piață, și avemautorizație”. În cazul bărbaților, a existat de obicei o îmbracăminte tradițională, dar păstrând portul pălăriei și mustăților mari de odinioară. La ocazii deosebite, ei îmbarcă un costum bun, deseori viu colorat. Pentru femeile lor însă, lucrurile sunt total diferite. Relatarea unei femei de etnie romă, făcută în urmă cu 20 de ani, din elita comunităţii (este vorba despre Geanina lui Manșonică, nora bulibașei Ion Mihai Pletos din Sintești). Potrivit ei, fustele nu sunt întinse pe sârmă; femeile au cozi împletite, fusta se poartă obligatoriu cu jupon pe dedesupt, iar acesta trebuie să fie de culoare „mai suferitoare, roșu, de exemplu”, și dintr-un material mai fin decât cel din care este confecționată fusta, pentru ca să nu se vadă prin el. Nu există niște tipare obligatorii pentru fuste. Plisatul fustelor ia timp, adică o fustă de 5-6 metri este

plisată într-o zi întreagă. Ea poate fi făcută cu betelie, „guler”, cum se spune la ei, sau fără, lăsând-o cu pliuri mari. Se mai poartă, spune interlocutoarea, și fusta în trei volane, „așa cum sunt la spanioli”. Până la 30 de ani, femeile pot purta fusta fără șorț, dar după 30-32 de ani acest accesoriu vestimentar devine obligatoriu, iar fusta fără volane și înflorituri, cu una „normală” (probabil obișnuită, comună). Bluzele, în schimb, pot fi și moderne, neavând legătură cu regulile privind portul fustei. Cu trecerea timpului, culorile sunt „mai potolite”, dar chiar și așa, este exclus negrul,care este culoarea doliului. Cea mai închisă culoare pe care o poartă femeile rome este albastru închis. Există cutume și în privința spălării obiectelor de îmbrăcăminte femeiești și bărbătești: șorțul, cămășile și prosoapele nu se amestecă la spălat cu fusta, pantalonii bărbaților și lenjeria intimă; „altfel, e nenorocire, se spurcă”. Cum „rușinos” este și modul neadecvat de a îmbrăca fusta: niciodată trăgând-o pe cap: „nu-i voie”. La plajă, fetele (femeile) nu au voie să se dezgolească, iar în loc de costum de baie unele poartă un halat (precum Goanina lui Manșonică), altele stândîmbrăcate tot timpul.

Cu privire la nivelul de adaptare a romilor la moda care este în continuă schimbare, acest lucru se întâmplă de la sine: „Te gândești unde ai de dus și pui moda respectivă”. În ce constă practic această adaptare? În funcție de destinație îţi alegi ținuta potrivită. Dacă mergi în vizită sau la un eveniment, ieșit în oraș „sau la poartă” (mai ales în cazul celor cu un statut social înalt în cadrul comunității), obligatoriu este juponul pe dedesupt, o bluză, fustă fără șorț, neplisată, doar creață, foarte lungă, de cel puțin 6 metri lărgime și pantofi cu toc cui, basmaua foarte bine călcată și părul strîns în coade. Materialele pentru fuste și șorțuri pot fi aduse din India, de pildă, din Taivan, basmale aduse, încă dinainte de Revoluție, din Japonia, Irak și Thailanda (basmalelor cu această origine de proveniență nu li se tăia eticheta, ce semnifica statutul social al celei care îl poartă; un semn de distincție), iar în zilele noastre le procură din Turcia. Dacă destinația este cabinetul doctorului „sau într-un loc unde sunt mai mulți români”, culorile îmbrăcămintei trebuie să fie mai închise, iar fusta mai strînsă pe corp, „ca de doamnă”, însă basmaua rămâne obligatorie. Cât privește rochia, aceasta nu este acceptată decât foarte rar și încheiată în

față. Este exclusă rochia cu bretele în portul femeilor rome. Fetițele încep să respecte regulile portului tradițional începând de la zece ani. Dacă bărbații și copiii au libertatea de a-și compune ținuta din haine „la modă”, eludând regulile, femeilor însă le este interzis acest lucru, puterea „obiceiului” fiind mai presus de orice tendințe (cf.Tita Chiper).