ROMII – TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Sedentarizarea, mai ales după forţarea procesului prin decizia regimului comunist din anul 1962, a accelerat pierderea tradiţiilor, fiindcă vechile legi ale şatrei nu şi-au mai găsit aplicare. Totuşi, în virtutea inerţiei, conducerea aparţine în comunităţile de romi, ca şi în timpul vieţii lor nomade unui bulibaşă (termenul are origine turcească (bölük bașı) şi are conotaţii militare, desemnând în oastea turcească un comandantul unei cete, similară ca efectiv unei companii, numită bölük.

Studiile istorice şi etnografice au arătat că instituţia aceasta este mai nouă decât am putea crede la prima vedere. Mai mult, se pare că statutul de bulibaşă în cadrul comunităţilor de romi a fost introdus printr-o decizie administrativă, a organizării puterii domneşti din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea. Secolul al XVIII-lea este perioada în care unii domni fanarioţi, cu scopul reformării 5 Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 29-30. relaţiilor sociale, încearcă să reglementeze mai precis inclusiv situaţia robilor ţigani, mai ales a cetelor de ţigani domneşti (Achim, 1998, p. 61). Spre exemplu, prin hrisovul din 25 martie 1791, referitor la ţiganii robi, lingurari şi ursari, din Moldova, emis de Mihail Suţu, a fost confirmat dreptul ca rezolvarea litigiilor din interiorul cetei să fie de competenţa exclusivă a căpeteniilor comunităţilor: „orice pricină de judecăţi vor fi între dânşii cu oricine, numai epistaţii şi vornicii lor să le caute cu dreptate, după vechiul lor obicei, iar ispravnicii sau alţi dregători să nu se amestece cât de puţin, fără numai când s-ar întâmpla moarte de om” (Achim, 1998, p. 60).

Cu cât ne îndreptăm spre epoca modernă, începând din secolul al XVIII-lea, administraţia, prin crearea unui aparat birocratic mai complex, începe să-şi facă

simţită prezenţa şi în comunităţile care până atunci aveau, aşa cum s-a întâmplat şi cu cele ale robilor ţigani, un grad sporit de autonomie juridică în privinţa relaţiilor din comunitate. Din secolul al XVIII-lea, în dorinţa puterii centrale şi a aparatului administrativ de a avea o evidenţă mult mai bună decât în trecut a categoriilor de supuşi, apare consemnată, în Ţara Românească şi Moldova, rangul de vătav sau bulibaşă, care devine şef peste juzii cetelor de ţigani aparţinând unei anumite categorii (lingurari, zlătari, ursari ş.a.), sau dintr-o anumită regiune, aparţinând aceluiaşi neam (Achim, 1998, p. 61). Până în acel moment, cetele erau mult mai autonome, iar reprezentanţii lor erau doar juzii cetelor.

Date mai numeroase în privinţa felului în care se reglau relaţiile cu autoritatea le avem pentru robii domniei, a căror supraveghere revenea unui înalt dregător, în Ţara Românească atribuţia revenindu-i marelui armaş, iar în Moldova, din secolul al XVII- lea, marelui hatman, pentru ca în secolul al XIX-lea, în Moldova, dregătorul însărcinat cu supravegherea ţiganilor să poarte titlul turcesc de nazâr, sau epistat asupra ţiganilor domneşti (Instituţii feudale, p. 412-413), aşadar, în paralel cu impunerea, în aceeaşi perioadă, a poziţiei de bulibaşă, ca reprezentant al mai multor cete de romi în relaţiile din interiorul comunităţii, dar şi în relaţiile cu administraţia statului. Bulibaşa este ales dintre romii cei mai influenţi din comunitate, având prestigiul dat de avere, vârstă şi înţelepciune. Chiar dacă nu este o funcţie ereditară, suntcazuri când se poate transmite de la tată la fiu, dar primând în continuare autoritatea averii şi a prestigiului. Bazându-se pe autoritatea recunoscută în comunitate, bulibaşa are dreptul să judece pricinile mai importante care se ivesc între membrii comunităţii, după legile nescrise. Faptele grave se mediază prin plata unei sume de bani către partea păgubită, iar uneori se aplicau legile vendetei, partea lezată făcându-şi dreptate sau apărându-şi onoarea într-o luptă în care de obicei se folosea ca armă cuţitul.

Mihail Kogălniceanu, în scrierea Schiţă despre Ţigani, descriind realităţile cunoscute nemijlocit, inclusiv din propria familie boierească, dar şi în calitate de înalt funcţionar şi de militant activ în mişcarea aboliţionistă, amintind despre conducătorii comunităţilor de robi ţigani, descrie organizarea celor nomazi, ca păstrători ai vechilor tradiţii, inclusiv în privinţa organizării şi conducerii. Aşadar, Kogălniceanu nota că neavând locuinţe stabile, vara se adăposteau sub corturi, iar iarna îşi săpau bordeie, la marginea vreunei localităţi unde primeau permisiunea stăpânului moşiei de a se aşeza temporar. Cetele erau formate din aproximativ 10, până la 15 familii (numite sălaş). Aşadar, la bază era familia/sălaşul, format din părinţi şi copii. Ceata/şatra, era condusă de un jude, apoi, peste mai mulţi juzi şi mai multe cete, autoritate avea bulibaşa, care în Ardeal se numea voievod, fapt neîntâlnit în Moldova, unde voievod era doar domnul ţării.

Alegerea juzilor se făcea, potrivit relatărilor lui Kogălniceanu sub cerul liber, iar cel ales de comunitate era ridicat de 3 ori pe umeri de ceilalţi, cu strigăte de bucurie, ca odinioară regii Franţei. Juzii şi bulibaşii, în calitate de reprezentanţi ai comunităţii în relaţiile cu autorităţile statului, aveau să fie confirmaţi de către marele armaş. De asemenea, juzii şi bulibaşii aveau dreptul de a judeca pricinile apărute între membrii comunităţii, cu excepţia faptelor grave de omor.

Pentru a se distinge şi prin atitudine şi îmbrăcăminte, juzii se deplasau călare şi purtau barbă, haină lungă (anteriu), ciubote roşii sau galbene, căciulă şi un bici cu 3 jerebii, pe care îl purtau la tureatcă şi cu care îi pedepseşte pe cei care îi judeca şi aveau să ispăşească vreo pedeapsă pentru faptele lor necuviincioase(Kogălniceanu, 1900, p. 17-18).În concluzie, instituţia judelui, care avea autoritate doar asupra unei cete de ţigani era cea mai veche formă de organizare judecătorească a comunităţii şi de reprezentare a intereselor acesteia în relaţiile cu stăpânul sau administraţia statului, în timp ce instituţia bulibaşei este o creaţie mai recentă, din secolul al XVIII-lea, în paralel cu intenţia generală a administraţiei statului de a avea o evidenţă mai strictă a tuturor categoriilor sociale, inclusiv a robilor ţigani. În prezent, autoritatea bulibaşilor s-a diminuat destul de mult, fără însă ca ea să dispară (Lucian Cherata, 1993, p. 56).

În ciuda prezenţei lor continue, timp de peste 7 secole, de când poate fi confirmată existenţa romilor în spaţiul locuit de români, ei au rămas, datorită izolării

pe care şi-au impus-o, dar şi la care au fost supuşi, faţă de indivizii şi comunităţile de neromi/gadjo, o mare taină în privinţa apartenenţei şi practicilor religioase. Se poate presupune că un motiv al translării autorităţii asupra unui număr considerabil de robi dinspre domnie spre aşezămintele bisericeşti a putut fi motivată de intenţia creştinării şi a controlului exercitat de Stat şi Biserică în privinţa practicilor religioase ale romilor. În ciuda botezului pe care atât stăpânii clerici, cât şi cei laici, încercau să-l ducă la împlinire pentru robii lor, separarea de ceilalţi membri ai comunităţii creştine a făcut să persiste neîncrederea ortodocşilor în profunzimea însuşirii de către robii ţigani a practicilor creştine. În special comunităţile nomade lăsau impresia necunoaşterii sau ocolirii practicilor religioase creştine. Spre exemplu, la mijlocul secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu făcea observaţia generală că în Europa Creştină ţiganii se declară creştini, aşa cum în Turcia îşi spuneau mahomedani şi cu siguranţă, nota Kogălniceanu, dacă ar mai fi existat un Regat Iudeu, ţiganii s-ar fi declarat fără greutate mozaici. După această cântărire a aparenţelor, Kogălniceanu se exprima categoric, afirmând că, în fapt „ţiganii n-au nicio credinţă şi cred încă în fetişism, închinându-se la tot ce le este folositor, la corturi, la vânt şi cred în destin”. (Kogălniceanu, 1900, p. 24). Fără îndoială, chestiunea religiei romilor a fost întotdeauna mai complexă decât o putea surprinde istoricul român în câteva fraze, gândindu-ne fie doar la faptul că realitatea nu îi cuprindea doar pe romii nomazi, ci şi pe cei sedentari, mult mai apropiaţi de civilizaţie, inclusiv de practicile creştine. Cercetarea pe acesta temă rămâne, în ciuda unei bibliografii copleşitoare ca volum, încă în curs şi plină de dileme care încă îşi caută un răspuns, exemplu cel mai recent fiind lucrarea sociologului Mirel Bănică, reunită sub titlul Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, carte publicată la Editura Polirom, în anul 2019.

În privinţa ritualurilor şi obiceiurilor legate de momentele importante ale existenţei, naştere, căsătorie şi moarte, sedentarizarea romilor a însemnat o îndepărtare de fundamentele civilizaţiei tradiţionale. Un sociolog, studiind neamul ţiganilor gabori din Transilvania, remarca, iar observaţia este general valabilă tuturor comunităţilor de romi că „procesul de sedentarizare a reprezentat, fără patetism, prin prisma conservării tradiţiilor, un cal troian, deschiderea comunităţilor de ţigani înspre populaţiile stabile, restrângerea universului, dispariţia sentimentului de infinitate a propriei lumi, determinând practic în cazul gaborilor, cel târziu de la sfârşitul secolului al XIX-lea, încadrarea în tiparul modului de viaţă sedentar. Astfel, evenimentele majore din viaţa individului, respectiv naşterea, nunta, moartea îşi pierd aroma cortului”. Într-o identitate non teritorială, grupul îşi caută armonia cu natura, atitudinea este una deschisă, în schimb sedentarul îşi protejează în primul rând proprietatea de influenţele malefice care pot veni din jur, care înseamnă o închidere. „Sucombarea nomadismului pur a flagelat tradiţiile specifice!”, era concluza lui Gabriel Sala (Sala, 2007, p. 84).

În ciuda îndepărtării continue şi tot mai accelerate în ultimele decenii de tradiţiile ancestrale, observaţiile etnografice au putut distinge câteva din urmele civilizaţiei rome legate de fertilitate şi naştere. Se păstrează pe alocuri concepţia că fertilitatea este adevărata confirmare a statutului unui individ, mai mult chiar decât averea. Drept urmare, se spune că „numai atunci eşti bărbat adevărat când ai urmaşi”. Mai mult, există pregnant dorinţa de continuitate a seminţiei, care nu se face decât prin existenţa unui urmaş de sex masculin, care să perpetueze şi să amplifice prestigiul familiei, al strămoşilor. Acestea sunt motive pentru care soţul avea dreptul să-şi repudieze soţia nu doar dacă nu îi dăruia urmaşi, ci şi dacă nu-i oferea un urmaş de sex masculin, acela fiind singurul în măsură să asigure continuitatea neamului, potrivit tradiţiei. Este o concepţie care atribuia femeii rolul principal de procreare. Toate acestea sunt, în fapt, trăsături ale culturilor tradiţionale care au ca fundament familia de tip patriarhal. Continuând acesta asemănări cu alte culturi tradiţional patriarhale, inclusiv cu aceea a românilor, atunci când copilul născut era băiat i se dădea numele bunicului, ca manifestare a cultului strămoşilor, garanţie a perpetuării neamului (Sala, 2007, p. 86). Alegerea numelui copilului, dacă nu este primul născut de parte bărbătească, pentru a prelua în mod automat numele bunicului patern, aparţine mai ales mamei, fiind legat de obicei de premoniţii sau vise. Un nume nepotrivit ales poate fi aducător de nenoroc pentru copilul care îl primeşte. În perioada lăuziei şi a primelor 6 săptămâni de viaţi ale copilului, accesul la mamă şi copil era restricţionat pentru persoanele de sex masculin, cu excepţia soţului şi a socrului mamei. Femeile care vizitau lăuza şi copilul trebuiau să ţină o igienă strictă. Acel interval de timp era considerat, prin prisma relaţiei pur-impur, curat-murdar, neprihănit-spurcat, ca fiind propice deochiului, furtului norocului, blestemelor, practicilor magiei negre, astfel că micuţul era protejat de către membrii familiei, pentru a fi împiedicate astfel de pericole nevăzute.

Iată cum sună o relatarea dintr-un interviu luat în anul 1961 unui rom din neamul gaborilor transilvăneni: „Ca să-l ferim de rău pe copil, până la 40 de zile, nu lăsăm să intre cine vrea la el, numai oameni de încredere, suntem tot timpul în preajma lui. Îi legăm şi o aţă roşie la mână sau la picior, ca românii” (Sala, 2007, p. 87-88). În concluzie, naşterea este un eveniment care are în centrul său familia, fiindcă este momentul în care este confirmată perpetuarea neamului, motiv pentru care sunt luate inclusiv măsuri de protecţie în perioada considerată vulnerabilă pentru mamă şi copil.

Este cunoscută, iar în prezent descurajată, căsătoria foarte fragedă, a băieţilor la 14-15 ani, iar a fetelor la 12-13 ani. Părinţii băiatului sunt cei care caută să

cumpere pentru fiul lor o fată din comunitate, iar preţul se stabileşte în urma unei tocmeli cu părinţii fetei. Preţul este estimat de obicei în galbeni (lové bară = bani mari), iar tatăl fetei este obligat să-şi înzestreze fiica (Cherata, 1993, p. 57). Dacă naşterea este centrată în jurul familiei, căsătoria este un moment care atrage interesul şi energiile întregii colectivităţi, angrenând în jurul ei toate iţele sociale. În potrivirea cuplului intră în joc prestigiul social, aşadar nu doar reunirea a doi indivizi, ci a două familii în sensul mai larg, deoarece prestigiul bărbatului în comunitate este indisolubil legat de cel al familiei consoartei şi de reputaţia ulterioară a acesteia, mireasa fiind aleasă cu grijă, ţinându-se cont de o serie de criterii cum ar fi „spiţa, renumele părinţilor, valoarea ei şi a neamului din care se trage”, iar, de regulă, familia se încheagă „între tinerii de acelaşi rang” (Sala, 2007, p. 89). Natura patriarhală a familiei romilor face ca tatăl băiatului să aibă rolul hotărâtor în aranjarea unei căsătorii, fiindcă „la noi nu este permis ca gaborul cu fete să vorbească de nuntă că se face de râs în faţa ţiganilor”. Nu este vorba doar de semnificaţia primului pas, a femeii care trebuie curtată conform legilor naturii şi ale firii, ci şi de faptul că familia mirelui doreşte o uniune mai largă cu familia fetei, asumându-şi inclusiv răspunderea pentru orice abatere ulterioară de la legile nescrise ale comunităţii, fiindcă „dacă nora sau ai ei greşesc, socrul mare şi băiatul lui îşi pierd rangul. Sunt afectate şi rudele apropiate, că toţi sunt una” (Sala, 2007, p. 89). Din acest motiv, de cele mai multe ori, fetele sunt peţite de la şapte-opt ani, atât pentru a supraveghea evoluţia acestora, cât şi pentru a preîntâmpina acţiunile posibililor rivali, urmând ca nunta să se organizeze când tinerele au vârsta de 12-13 ani, iar băieţii 14-15. Înţelegerea se făcea în urma unei vizite organizată la familia fetei. Ulterior înţelegerii, cei doi tineri petreceau o perioadă de acomodare, vegheată de părinţi. Păstrând obiceiurile nomazilor, în trecut înţelegerile între familii erau suficiente pentru încheierea căsătoriilor, nemaifiind nevoie de înscrierea lor în faţa unor instanţe civile sau religioase.

Una din obiceiurile atribuite din vechime romilor, mai ales femeilor, a fost acela al practicării magiei, asimilată vrăjitoriei, ce putea merge de la predicţia viitorului, până la influenţarea destinului oamenilor. Pentru exemplificare, recurgem iarăşi la o poveste în limba romă despre cum o vrăjitoare a influenţat destinul unei familii, însă nu prin vreo putere supranaturală pe care ea ar fi avut-o, ci doar prin faptul că oamenii erau convinşi că femeia ar fi avut

astfel de abilităţi 6 . Se spune că un tată vârstnic nu se putea hotărî care dintre cei doi băieţi ai săi era mai vrednic, pentru ca aceluia să-i încredinţeze cea mai mare parte din avere. Văzând nesiguranţa bătrânului, cei doi fii s-au dus pe rând la vrăjitoare cerându-i să provoace în vreun fel boala celuilalt, făcându-l astfel pe tată să-l înzestreze pe cel rămas în putere. Auzindu-le dorinţa întunecată, vrăjitoarea spune fiecăruia dintre ei ca în noaptea de Paști, la primul cântat al cocoşilor, să se ducă la fântâna din capătul satului, de unde să scoată două găleţi de apă. Cu apa din prima găleată să-şi ude propriul păr, iar din cea de-a doua faţa fratelui, care ar fi căzut apoi la o grea boală, poate chiar aducătoare de moarte. În noaptea de Paşti, la primul cântat al cocoşilor şi unul şi celălalt, apucând pe căi diferite şi lăturalnice, au mers cu găleţile spre fântână, dar ajunşi acolo, mare le-a fost mirarea că s-au găsit unul pe celălalt lângă cumpănă, dar chiar pe bătrânul lor tată, care văzându-i apropiindu-se le strigă:

Auzind spusele tatălui, cei doi feciori au fugit care încotro şi mai fug şi astăzi, speriaţi de apa vrăjită şi de gândurile lor necurate. Dincolo de poveşti, există o realitate, atât prin semnul egalităţii pus între practicile magice cu romii, mai ales cu femeile rome. Nu este doar o prejudecată, fiindcă are o reflectare concretă în faptul că multe femei au dovedit abilitatea de a privi şi cântări oamenii dincolo de aparenţe şi prin cunoaşterea firelor esenţiale ale existenţei umane, o calitate care astăzi ar putea fi asociată mai curând cu psihologia. De altfel, privind trecutul romilor şi raportarea lor la lumea din jur, această fină

cunoaştere a psihologiei umane devenea pentru ei esenţială pentru exprimarea superiorităţi prin isteţime faţă de cei care îi supuneau umilinţelor şi stării de

inferioritate.

De când mijloacele moderne de locomoţie au înlocuit puterea animalelor de tracţiune, tot mai puţin se aminteşte legătura care a existat între romi şi cai. În

secolele trecute această apropiere era bine ştiută, fiindcă de la Istanbul până la Atlantic, cei mai vestiţi şi mai abili negustori de cai erau romi. Era o apropiere firească, gândindu-ne la mişcarea lor continuă, caii fiindu-le pretutindeni şi 6 Aici o uşoară adaptare a poveştii Duşmănia, înregistrată de Jupiter Borcoi, Gheorghe Sarău, Nicolae Pandelică, Ionel Cordovan, Poveşti şi povestiri rrome, Centrul Naţionale de Cultură a Romilor, Botoşani, Editura Arena Cărţii, 2012, p. 35-36. întotdeauna tovarăşii de drum. În felul acesta romii au ajuns să aibă multă pricepere în creşterea, tratarea bolilor şi în negoţul cu cai. Mai mult, în conexiune cu această ocupaţie, au dezvoltat meşteşuguri precum prelucrarea pieilor, pentru hamuri, sau a potcovăriei.